Luni este şi pluralul de la Lună

De data asta nu erau pe Pământ. A nu ştiu câtă viaţă în care se întâlneau, dar prima dată când nu erau cu picioarele pe pământ, nici la propriu, nici la figurat. S-au întâlnit pe Lună. Şi tot pe Lună şi trăiau.

Aici, zilele de hârtie din calendar, nu erau la fel cum scria în cărţile din care aflaseră câte ceva despre viaţă pe Pământ. Acolo, jos, lumea ştia că după zi vine noapte şi invers. Şi ştiau după intensitatea luminii care parte din zi este. Şi le era mai frig sau mai cald. Şi erau nopţi mai scurte şi zile mai lungi sau invers.

Dar ei îşi calculau altfel trecerea timpului. Stăteau în fund pe marginea Lunii şi se uitau la Pământ. În loc să spună “vine noaptea”, spuneau:”Vine America”. Şi în loc să spună “se face dimineaţă”, ziceau:” Se crapă de Asia.” Aşa ştiau cei doi că trecea vremea acolo, sus, la ei.

Nu aveau casă, pentru că, oricum, nu ar fi stat locului şi ar fi plutit. Aşa că nu şi-au construit nici mobilă, iar hainele lor plutesc prin atmosfera din jurul lor. Din când în când, îşi mai agaţă hainele mai scumpe de câte o stea, ca să nu le piardă. Totuşi, trebuie să fie şi eleganţi, câteodată, când are loc vreun spectacol de genul unei stele căzătoare sau o cometă.

Nici la cumpărături nu merg ei, pentru că nu au nevoie de prea multe lucruri, Doar îşi ţin la rece ceva de băut, pentru nopţile calde, într-un crater ştiut numai de ei. Dacă ar avea un supermarket prin zonă, ea ar lua Carul Mic şi el Carul Mare şi s-ar duce la cumpărături împreună.

Erau şi zile în care stăteau întinşi pe spate şi se uitau la rachetele şi sateliţii, lansate de pe Pământ. Rolul acestora era să graviteze în jurul Lunii, ca nişte paparazzi. Dar pe ei nu puteau să-i vadă. Aveau puteri miraculoase şi puteau să se facă nevăzuţi. Dar doar în faţacelor care nu credeau că ei nu există cu adevărat. Adică mai toată lumea care trăia cu picioarele pe pământ. Aşa că stăteau liniştiţi, ţinându-se de mână, în faţă capsulelor de rachetă care făceau tumbe prin faţă lor, fără să-i bage de seamă.

Când nu se uitau la televizorul marca “Earth”, îşi făceau câte ceva de treabă. El mai schimba, periodic, becurile din soare, când se ardea vreunul. Ea îşi lua câte o stea şi o fuma, iar fumul scos de ea erau norii de pe cerul Pământului. Luceafărul, sincer vorbind acum, este marca ei preferata de ţigări şi de-asta pare steaua asta că se vede mai puternic de pe Pământ, pentru că se aprinde mai tare că celelalte stele, doar când trage ea din ţigară.

Şi tot pe Pământ, ploaia, nu s-ar afla niciodată dacă nu ar fi scris aici, e un fenomen natural, înr-adevăr, dar se formă din căldura trupurilor lor când făceau dragoste. Plutind prin aer, se sărutau, făcând ocolul Lunii, se strângeau atât de tare în braţe, până se storceau unul pe altul, scoţând din ei toţi vaporii care udau Pământul. Schimbau poziţiile de la o planetă la alta. Încolăciţi unul de celălalt, se rostogoleau prin aer, până dădeau cu spatele de Pluto, apoi el o lua pe ea pe sus şi o aşeza cu fundul pe inelele de pe Saturn, iar ea îl înfăşura puternic cu picioarele, simţindu-l şi mai tare în ea. Marte, planeta roşie, era ca un covor roşu uriaş, pe care se tăvăleau, unul într-altul. Întinsă cu spatele în sus, ajunşi pe Venus, el o acoperea cu trupul, învârtind planeta cu mişcările lor din ce în ce mai rapide, până când orgasmul galactic lua înfăţişare de fulgere, jos, pe Pământ.

Ploua, din nou, pe Pământ, iar oamenii simţeau diferit asta. Unii deveneau romantici sau melancolici, stând în picăturile de dragoste. Alţii, se bucurau că rodea pământul, fără să ştie, că până la urmă, ploaia asta chiar are seminţe de viaţă în ea. Iar restul, se fereau de ea, ca să nu-i atingă şi să-i spele de singurătate.

Sus, el şi ea, se odihneau puţin, trăgând un pui de somn şi trăgând peste ei o pătură peste corpurile lor goale, făcând astfel ca Luna să aibă doar forma unui zâmbet. Sau, cel puţin, aşa se vedea de pe Pământ.