Cel mai mic tratat de recunoștință.

Ele ne nasc. Cresc în ele, pe ore de nesomn, de amețeli, de stări dubioase, de neînțeles pentru nimeni, oameni care, mai târziu, pe rând, le iau peste picior, le jignesc, le arată treapta de mai josul lor.

În organsimul lor, renunțând la multe altele, ni se dezvoltă toate celulele, oasele și mușchii de pe ele, pe care, mai târziu, le folosim pentru a ne impune în fața lor.

În trupul lor ni se formează sistemul nervos pe care, mai târziu, îl facem victimă pentru că nu înțelegem, uneori, raționamentul femeilor.

Sub inima lor ne naștem, creștem și stăm câteva luni, pentru mulți dintre noi mai mult decât în multe relații, pentru ca, mai apoi, acele inimi să le dăm de pământ, cu indiferență. Cu un cuvânt, chiar. Spus sau nespus.

Printre organele lor stăm luni de zile, cu genunchii la gură și așteptăm să ne crească acele corzi vocale, pe care le vom folosi să țipăm la ele, cu bărbăția unui laș.

Într-una dintre ele am crescut și am trecut de la stadiul de „bob de cafea” dintr-o ecografie la cel de băutor de cafea dintr-un selfie.

Din ele am început orice. Și pe ele le terminăm cel mai tare. Unii o fac frumos, de plăcere, alții de nervi.

Motivul pentru care suntem pe-aici, pe lume, sa ne dăm cu părerea, să comentăm, să facem pe deștepții, este pentru că femeile ne dau viață. Cu ajutorul nostru, al bărbaților, adevărat, dar, suntem doar niște martori cu pretenții de apostoli, totuși.

Rândurile astea nu sunt de ridicat în slăvi, sunt ceva firesc, un gând de recunoștință, învățat târziu sau devreme, nu știu. Am fost și cel rău, am fost și cel bun.

Dar orice am fost și voi fi li se datorează lor, femeilor.

La mulți ani, la mulți oameni care să vă bucure!

C.

Foto: fineartofamerica.com

keyboard_arrow_up