Ce titlu aberant. La puntea dintre două secole de unire, când românii se plâng din ce în ce mai mult că nu au mai nimic, titlul ăsta dă cu virgulă. Luăm virgula și o folosim:
„Românii, au!”
Deja, e altceva.
August, vineri; telefon la care nu răspund pentru că dorm nefiresc pe canapea; mesaj primit pe whatsapp; “seen”, la o oră după; sun înapoi; trei zile mai târziu, sufletul îmi defilează de bucurie prin vene și idei; puține săptămâni mai târziu merg prin țară în caravana „Românii au talent”; eu, producător muzical. Și român. Get beget.
Nu despre emisiune este vorba. Și nici despre juriu, prezentatori și nici măcar despre mine. Toate astea sunt un pretext. Acum, este vorba despre ce avem. Ei, voi, noi, toți românii.
Avem curaj. Îmi permit să mă amestec cu cei care au asta în vene. Unii mai confundă curajul cu tupeu, alții cu inconștiență.
Dar să pleci într-o zi de-acasă, ca să te întâlnești cu niște străini și să le arați, pe scenă, ce-ți place sau ce știi tu să faci, ăsta este curaj.
Să ajungi într-un loc unde sunt alte zeci sau sute de oameni, veniți acolo din același motiv, să aștepți cu orele să-ți vină rândul, asta se cheamă curaj, asortat cu răbdare. Și răbdarea asta poate să aibă alte traduceri.
Să vină niște oameni din echipa de producție a celei mai spectaculoase și urmărite emisiuni din țară, să te sfătuiască în ce fel să îmbunătățești ce ai pregătit și tu să faci tot ca tine, asta ține și de curaj.
În aceeași măsură, să te lași pe mâna unor oameni pe care îi vezi pentru prima și, poate, ultima dată, să schimbe tot ce ai repetat tu multă vreme, este o altă formă de curaj.
Să te bazezi doar pe ce îți spune mama sau te sfătuiesc prietenii, să-ți fie suficient pentru a crede că ești talentat, este curaj. Și riscant.
Să-ți convingi copilul să meargă pe o scenă, deși el ar vrea să se joace cu prietenii în momentul ăla, doar pentru împlinirea ta și să riști să te condamne mult timp pentru cât îl poți complexa atunci, chiar și asta ascunde o formă de curaj.
Să vii în fața unei țări întregi, una cu talent nativ de cârcotire, să-ți spui povestea, fie că este dramă sau comedie, pentru asta chiar îți trebuie curaj.
Din ce în ce mai mult avem din ce în ce mai puțin. Noi, ca oameni care trăim împreună, într-un teritoriu comun, într-o adunare de bule, dar bule deloc unite.
Eu #insist să pun lumina pe frumosul oamenilor, pentru că asta încercăm cu toții să facem, până la urmă: să găsim forma prin care să ne fie ascultată partea noastră frumoasă. Iar atunci când nu știm sau nu putem să atragem atenția cu asta, ne transformăm în ceea ce condamnăm la alții.
Masa juriului de la “Românii au talent” are patru X-uri mari. Lumea este obișnuită să le vadă ca pe niște verdicte, ca pe niște ghilotine sau condamnări.
Dar dacă ele sunt, de fapt, semnul înmulțirii și, de fapt, nu fac decât să înmulțească emoțiile, șansele celor care urcă pe scenă, ambițiile celor care se expun lor?
Acea scenă este ca New York-ul, este plină de oameni interesanți sau ciudați, talentați sau aberanți, străini sau localnici, avangardiști sau old-school, puternici sau vulnerabili, “arzători” sau “șterși”, personaje spectaculoase sau închipiuiți.
Dar este vie, este curioasă, este un miraj, este necesară.
Pentru că românii au. Iar atunci când nu au, au surprinzătoarea creativitate de a înlocui orice cu ceva.
Doar ceva le lipsește mai mereu: Încrederea. În ei inșiși și în cei de lângă ei. Câteodată, asta face diferența între performer și spectator, între colonie și imperiu, între participant și învingător.
Februarie, tot vineri; canapea îndreptată spre televizor; sezonul 8 începe; seen.
#8getbeget #romaniiautalent #mareaunireatalentului #VUNKtastic
Foto: Sorina Andreica
