Clădirile trec prin faţa ochilor mei, cu o viteză cam de 50km/h, de la stânga spre dreapta. Nu cred că autobuzul să depăşească acum viteză legală. Uşa din mijloc e locul din care, static şi nepăsător, mă uit în gol, iar pe fundal, se derulează imagini cu maşini şi oameni, care trec haotic prin faţa mea. Zilele trec şi ele pe lângă mine cu o viteză de şaisprezece ore pe zi, iar visele cu opt ore pe noapte. Traversez discret aceeaşi zi, cu aceleaşi mici preocupări, aceiaşi colegi, aceleaşi saluturi şi glume false între noi, aceiaşi clienţi meschini şi indecişi, aceeaşi mâncare la prânz, aceleaşi fumuri de aceeaşi ţigară de pe acelaşi hol, aceeaşi dorinţă de a pleca mai repede spre aceeaşi casă, înainte de aceeaşi noapte în care voi dormi singur, eu, acelaşi, cu aceleaşi frustrări şi dorinţe ca şi mâine, care va fi aceeaşi zi ca azi, aceeaşi zi ca şi ieri.
Nu mi se-ntâmplă nimic din ce mă aşteptam eu să mi se-ntample, cu ceva ani în urmă. Să fi fost atât de lacom şi să-mi fi dorit mai mult decât aş fi fost capabil să am? Să fi putut mai puţin decât aş fi vrut să fac? Când eram mic, dorinţele şi visele erau peste tot în jurul meu. Trebuia doar să închid ochii, să întind mâna după ele şi le găseam oriunde, erau toate ale mele. Acum şi dacă-mi pun ochelari, tot nu le mai văd. Ştiu că sunt acolo, undeva, dar nu mai ştiu eu să le văd. Aş preferă să uit lucruri din realitate şi să ţin minte unele vise. Până la urmă, visele se nasc şi se hrănesc cu realitate, iar realitatea le consumă şi se schimbă prin ele. Dacă tot nu pot să trăiesc cum am visat, măcar să visez că trăiesc.
Culmea este că, deşi în vis timpul trece foarte repede, nu îmbătrâneşti niciodată. Dar culmea culmilor este că mi se pare că tocmai am văzut-o pe Cătălina.
Nu văd prea bine, de toată lumea care se înghesuie şi nu se lasă unii pe alţii să urce şi să coboare. Da, ea este! O fi de serviciu în seara asta, că acum mergem chiar în direcţia barului? Dacă da, diseară merg şi eu acolo şi azi sigur o să întru în vorba cu ea. M-aş duce şi acum, dar mi-e teamă că până ajung eu la ea, opreşte autobuzul în următoarea staţie şi poate coboară. Şi, oricum, ce aş putea eu să-i zic acum sau s-o întreb: “Avem, cumva, acelaşi drum amândoi?” Sună bine, aşa ca introducere, dar cu toată lumea asta în jur, care oricum nu are altceva mai bun de făcut decât să fie atentă la ceilalţi, m-aş simţi inhibat. Aşa, la bar, beau ceva înainte, şi mai am şi timp până atunci să mă gândesc la ce să-i spun. S-a uitat la mine! Puţin, într-adevăr, dar s-a uitat! Mă mai ţine minte, oare? Probabil am înnebunit-o la bar cu toate întrebările mele despre meniu. Măcar aşa să-i fi atras atenţia. Iar s-a uitat! Şi acum parcă mi-a şi zâmbit puţin. Încep să aud nişte viori şi o orchestră care-mi cântă numai mie la ureche, din ce în ce mai tare. Deodată, toţi încep să se mişte cu încetinitorul devenind tot mai neinteresanţi şi mai neimportanţi.
Culoarea verde a hainei ei, începe să se reflecte în tot autobuzul, să crească în intensitate odată cu muzică şi să se imprime pe toţi cei din jurul ei. Muzica asta, pe care o aud doar eu şi care între timp a ajuns de la urechi până la inima, mi-a trezit speranţa din somn. Pentru mine, acum, speranţa avea culoarea verde. Se potrivea foarte bine cu părul ei şaten deschis, puţin răvăşit de vânt şi cu ochii căprui spre verzi. Se comporta la fel cum o ştiam şi eu. Nu privea direct prea mult timp spre cineva, îşi schimba poziţia mai mereu de pe un picior pe altul şi era destul de neîndemânatică pentru o chelneriţă. A atras atenţia tuturor, când şi-a scăpat acum umbrelă pe jos. A ridicat-o repede, ca s-o observe cât mai puţină lume, lovindu-se de cei de lângă ea, a pus-o sub braţ, lângă poşetă şi coboară! După doar o staţie! Acum, în staţia asta! S-a oprit autobuzul, cu tot cu muzica. S-a oprit şi verdele din jur. Cătălina coboară acum şi eu nici nu am apucat să mă gândesc dacă să mă duc după ea sau nu! Exact când să se-nchida uşile, îmi fac loc printre două bătrâne şi-un domn, imbrancindu-i, fără să-mi cer scuze, măcar. Blochez închiderea uşilor cu geantă, îmi forţez ieşirea, sar treptele autobuzului şi din trei paşi, făcuţi într-o viteză nouă pentru mine până acum, ajung chiar în spatele Cătălinei. Trăiesc! O apuc cu mâna dreaptă de cotul ei stâng şi o întorc cu faţa spre mine. Este puţin speriată şi surprinsă. Îşi revine printr-un zâmbet nestăpânit şi până să apuce să spună ceva, o trag spre mine, o prind strâns de mijloc şi o sărut ca pe-o gură de aer. Ce verde este lumea acum şi ce tare se-aude, iar, muzica. Tremur, sunt viu, trăiesc! În doar două secunde, mâinile ei erau pe după gâtul meu, ţinându-se de mine ca de o şansă. Eram doar noi doi, în faţa clădirii băncii, ţinându-ne în braţe, stăpânind o avere ce n-avea loc nici în cea mai mare bancă din lumea asta. Un sărut mai târziu, eram tot unul în braţele celuilalt, ne uităm unul la altul fără să folosim cuvinte că să vorbim. Şi, totuşi, o văd că vrea să-mi spună ceva. E reţinută, se uită puţin în jos, puţin pe lângă mine, în trecere se uită şi în ochii mei, trage aer în piept şi spune:
“- Poţi ssssssă-mi faci şi mie loc să cobor? Stai în dreptul uşii, nu vezi?” Lume agitată, o bătrână panicată, alta care se ţine de ea, unii vor să urce, alţii să coboare, viorile nu mai cântă, iar verdele nu-l mai văd decât din spatele uşilor brusc închise ale autobuzului, îndepărtându-se de mine, intrând în bancă de lângă staţia de maşină şi lăsându-mă pe mine, într-un autobuz alb-negru, care se depărtă de fericire cu o viteză de 50km/h.