Lipit de Bucuresti, spre nord, Otopeniul este unul dintre cele mai curate orase pe care le-am vazut si in care este promovata cultura in mod constant. Lunar sau chiar mai des de atat sunt concerte, piese de teatru, spectacole la care publicul are acces gratuit. Centrul Cultural Ion Manu este o sala cum nu sunt multe in Bucuresti, nu doar in tara, iar oamenii de-acolo, senzationali. Au trecut doua zile de pauza, iar ‘Inconjurul Lumii’ ajunge si in Otopeni, pentru al 16-lea concert. Este joi, 2 aprilie si ne intoarcem in locul de unde am renascut si, ulterior, am invatat, iar, sa zburam. Nu din aeroportul de langa, ci chiar din sala de spectacol.
Este 17.30 si, impreuna cu Razvan, fratele meu, intram in backstage, sa ajungem la cabine. Pe scena, Alexandra Usurelu face ultimele minute de probe de sunet, iar afara lumea este, deja, gata sa intre si asteapta deschiderea usilor.
Pe 6 august, 2010, in piata chiar de langa sala in care o sa inceapa spectacolul mai tarziu, am cantat pentru prima data in echipa cea mai puternica a noastra de pana acum. Langa mine, Nicu si Bogdan, venit in trupa cu un an si ceva inainte, a urcat pe scena cu noi si Gabriel Maga. La marginea scenei, ca si in poza de mai sus, Cristi Stan, urmareste primul lui concert ca manager la Vunk. Atunci nu stiam cum se scrie #visulmeueste, dar stiam ca o sa se scrie visul. Eram doar 5 oameni care voiam sa facem ceea ce ne place si sa o facem din ce in ce mai bine, pentru cat mai multi oameni care sa ne asculte. Acum, cu o echipa de 38 de oameni, am venit inapoi sa ne intalnim cu lumea noastra intr-unul dintre cele mai emotionante concepte ale noastre. Primul fusese tot aici, pe aceeasi scena, pe 9 decembrie, cand am pus in scena primul nostru concert cu productie proprie care a fost lansat si sub forma de DVD, ‘Vunk la inaltime’. Tot atunci, cantam pentru prima data cu Alexandra Usurelu, ‘Noptile trec, doar visele raman’. Astazi, in acelasi duet, peste vreo doua ore, o sa ne dam seama ca si anii trec, dar visele mereu raman.
Sala este arhiplina, scarile sunt si ele ocupate si, acum, scena se umple si ea. Energia celor din public se simte printre lumini, telefoane care filmeaza, blitzuri de aparate foto, instrumente si ecrane. Oameni mari si mici s-au strans la un loc sa calatoreasca cu noi. In fata primului rand, un tatic se joaca cu baietelul lui care n-are astampar si se plimba de colo-colo. Il iau in brate si il urc pe scena, asezandu-l pe un monitor de pe scena. Aici este cuminte, fascinat si nu scoate niciun sunet. Parca este scos dintr-o reclama, blond, putin cret, ochi albastri.
In 2001 aparea piesa ‘Prajitura cu jeleu’. Pentru cine a ascultat varianta originala de pe albumul ‘6 piese de cinci stele’, semnat Vank pe atunci, poate sa auda un backing vocals de doua voci feminine. Pe atunci, prin spatele studioului nostru se plimbau doua pustoaice de liceu si fumau in drum spre orele de curs. Ele au fost si inspiratia cantecului nostru, asa ca le-am invitat in studio sa inregistreze acele voci, pentru a da si mai multa veridicitate cantecului. Spun povestea asta si celor din public, iar din mijlocul salii se ridica cineva si face semn spre ea, sa-mi atraga atentia. Ma uit bine si incerc sa disting cine este. Ioana, una dintre acele doua fete, este aplaudata de o sala intreaga, iar eu cu Nicu ramanem fara cuvinte cand o vedem acolo, in fata noastra. Au trecut toti anii astia si ne mai vazuseram doar o data, intamplator, prin 2011. Astazi, Ioana este maritata cu Andres, din Peru si este mamica a doi copii. Dragostea n-a lasat-o pe mai tarziu.
Spre finalul concertului, chiar inainte de bis, pe Pierderea Lor nu ma mai fac auzit, iar asta vad si pe privirile oamenilor nedumeriti ca nu ma mai aud. Astazi, bateriile microfonului s-au consumat mai repede. Roby fuge repede si le schimba, trupa canta in continuare, lumea danseaza la fel de tare. Nu exista probleme in Inconjurul lumii, doar solutii si rabdare.
Acum nici macar o luna, pe scena de-aici am stat trei zile sa repetam spectacolul pe care urma sa-l ducem prin toata tara. Acum, suntem toti in picioare, la marginea scenei, in fata lumii, cu zambetul pana la urechi. Toate repetitiile si discutiile de atunci sunt acum o calatorie, pe care ne dorim sa nu o mai terminam. Dar au mai ramas doar doua zile…
Cateva minute mai tarziu, urcam la etaj, unde fanii ne asteapta pentru poze, autografe si intrebari. Alex este unul dintre cei mai fideli fani ai nostri. Nu stiu sa fie vreun concert in Bucuresti sau in vreun oras din apropiere si el sa nu fie acolo, in ultimii doi ani. Mereu are cate un tricou cu Vunk pe el. Parintii, fani si ei si la fel de dedicati ca baietelul lor. Crestem si noi impreuna cu el.
La fel sunt si Silvia si Oana, nelipsite dintre randurile din fata noastra, iar randurile noastre nu lipsesc din piesele lor preferate. De data aceasta au venit cu un cadou. Oana, intr-o punguta mica de cadou mi-a pus o cutiuta muzicala cu melodia ‘Here comes the sun’, de la Beatles si un semn de carte cu un delfin. Silvia imi povesteste ca in cutia pe care o are in mana sunt niste casete originale cu Beatles, care i-au apartinut unui mare colectionar si vrea sa le dea mai departe. Se mareste si colectia mea de-acasa cu Beatles, odata cu colectia de vise din acest turneu. Cutia cu cadoul Silviei este infasurata intr-un ziar din 1944. Caut data. 31 august si era joi. Ca si astazi. Va multumesc din suflet!
Incepe un week-end care termina un turneu. Dupa Moldova, Basarabia, Bucovina, Ardeal, Banat si Oltenia, urmeaza sa ajungem in Dobrogea. Constanta si Tulcea sunt ultimele doua lumi in care mergem vineri si sambata. Nu ne spunem cu cuvinte asta, dar din felul in care ne imbratisam dupa fiecare concert, din ce in ce mai strans, ca pentru o despartire lunga, simt ca si restul echipei gandeste la fel. Un inconjur de lume nu are cum sa se termine, nu are sfarsit, se continua mereu…
#visulmeueste #inconjurullumii
Foto – Petru Ivu – mai multe fotografii gasiti pe pagina noastra de Facebook