S-au cunoscut într-un Loc. Şi asta s-a întâmplat la un Timp. Dar la timp. Aveau nevoie unul de celălalt atunci, deşi nu ştiau că o să se întâlnească. Între timp, acea Zi a devenit pentru ei un revelion, o duminică de vară, un Crăciun fără brazi şi zăpadă, un rai particular.
Şi-au spus Cuvinte şi au făcut Lucruri. S-au transformat împreună, au evoluat împreună, au greşit împreună, au riscat împreună, au simţit împreună. Au convenit că sunt suflete Pereche. S-au atins şi au decis că sunt şi trupuri Pereche.
Ar fi putut face o altă hartă a oraşului. Una cu locurile importante lor. Restaurantul unde au ieşit prima dată, strada pe care a luat-o prima oară de mână chiar sub prima lor ploaie împreună, parcarea unde el i-a lăsat un bilet în parbriz doar să-i spună că o iubeşte, parcul în care şi-au făcut primele planuri, cartierul unde se afla casa cea mai frumoasă pe care ar cumpăra-o acum, în momentul ăsta, dacă ar fi avut banii necesari, magazinul de unde şi-au cumpărat primele lucruri pentru camera lor, muzeul unde s-au ascuns să facă sex ferindu-se de ochii vizitatorilor, secţia de poliţie unde au fost împreună când ei i-a fost spartă maşina, policlinica unde au primit veşti proaste, biserica unde au cerut ajutor de la icoanele care-i priveau fix, cealaltă policlinică unde au primit veşti bune, aleea pe care s-au certat, scara de bloc unde s-au aşteptat, cele două paturi de pe străzi diferite. Dar cu aceleaşi vise.
Acum ei sunt doi turişti într-un oraş pe care nu-l mai cunosc. Cu o hartă în mână. În locul restaurantului lor preferat acum este doar un loc unde nişte oameni mănâncă şi beau, strada pe care s-au plimbat ţinându-se de mână este doar un loc cu nişte case şi maşini parcate înghesuit, muzeul lor este o clădire cu tablouri şi toalete spaţioase, policlinicile sunt la fel şi nu vindecă suflete, casa frumoasă este un imobil închiriat unei firme, iar cele două paturi odihnesc alte trupuri. Visele au rămas aceleaşi, deşi nu mai apar pe hartă…
Dacă se văd acum, întâmplător, sunt ca doi spioni: se cunosc între ei, dar nu trebuie să-şi dezvăluie identitatea. Nu trebuie să mai ştie nimeni, nici măcar ei, că sunt din aceeaşi… echipă. Aşa că nu-şi vorbesc. Doar privirile o fac în locul lor. Pentru că n-au ştiut că unele cuvinte şi lucruri găsite într-un timp, la locul lor, într-o zi oarecare, pot fi fără pereche. Cândva, ele erau scrise cu litere mari. Acum sunt doar niste cuvinte obişnuite, scrise cu litere mici.
El, nu sunt eu. Iar ea, nu eşti tu.
Suntem toţi niste povestitori, dar avem aceleaşi poveşti…
Să ne luminăm visele cât mai frumos, pentru că amintirile sunt umbrele viselor noastre.