Nimic. Totul.

Ei stau pe o canapea. El sprijinit pe spate, ea cu capul în poala lui. Canapeaua e îndreptată spre un televizor. Şi privirile lor la fel. El o mângâie uşor, chiar dacă nu se uită la ea. Dar ştie că e acolo şi se încarcă cu aerul ei şi cu felul în care părul ei îi mângâie palma lui dreaptă.

În timpul ăsta, cealaltă cameră îşi trage sufletul. A văzut nişte scene…Pereţii, încă, se întâlnesc pe la colţuri şi îi bârfesc. Nişte haine aruncate pe jos se uită unele la altele, iar pantofii ei cu toc stau şi ei cu tălpile în sus, aşa cum au văzut la ea, mai devreme.

Din când în când, se mai aude din laptopuri câte un sunet. Dar nu se grăbesc să vadă cine le scrie sau ce îi anunţă. Nimic nu mai contează atât de tare acum. Lumea şi lucrurile ce o compun par mult mai simple şi mai uşor de acceptat. Dragostea are rol de ochelari şi căşti: văd lucrurile altfel şi nu mai aud decât muzică în jurul lor.

E noapte, dar nu le e somn. De ea ştiu sigur că nu îi e, dar nici lui nu pare să-i vină somnul acum. S-o ruşina Moş Ene de ea? Nu cred, i-ar plăcea mult de fata asta, dacă ar vedea-o mai des.

Ei nu fac nimic special, nimic de povestit cuiva sau de notat în agendă. Doar sunt. Şi stau. Împreună. Nimicul din jurul lor, din tot ce fac ei acum, la ora asta, în casa lor, face totul. Totul care îi apropie, îi adună, îi leagă, îi readuce împreună.

Maine dimineata se trezesc cu mainile incurcate, cate una pe spatele celuilalt si se trag unul de altul sa se scoale din pat. Iar se tachineaza care sa mearga primul la baie. Si iar ea se joaca cu mainile pe el, de uita amandoi de ce s-au trezit si isi aduc aminte sa se culce. In felul ala al lor.

Mâine dimineaţă se trezesc cu mâinile încurcate, câte una pe spatele celuilalt şi se trag unul de altul să se scoale din pat. Iar se tachinează care să meargă primul la baie. Şi iar ea se joacă cu mâinile pe el, de uită amândoi de ce s-au trezit şi îşi aduc aminte să se culce. În felul ăla al lor.

Pe urmă, pijamalele sunt la locul lor, sub perne, iar pernele sub pătură. Nu vreuna tărcată sau tigrată. Una simplă, de o singură culoare, să meargă cu restul tonurilor din cameră. Îşi fac loc unul pe lângă altul pe hol, pe lângă oglindă să vadă dacă s-au aranjat bine şi astăzi. El glumeşte puţin cu ea, iar ea îi da o palmă peste fund când se întoarce el cu spatele. El, după ce se îndepărtează puţin, îi spune “ce dai, dragă?” şi ea vine în fugă după el. El se fereşte, o ia în braţe pe sus şi o sărută lung. Se joacă cu părul ei, dar nu pot să întârzie plecarea, iar. Dar se întorc împreună diseară şi ştiu unde au rămas.

Îşi iau cheile, nu înainte de a merge pe balcon să umble la sacul de mâncare de câini şi să umple castronelul de lângă el. Unghiile mele aleargă repede bucuroase pe parchet şi pe gresie. Dau şi din coadă în timpul ăsta. Aşezat în fund, primesc câte un pupic de la fiecare şi îi văd cum închid uşa după ei.

Eu rămân şi îi aştept aici, cuminte cu osul meu din cauciuc gălăgios. Când mi se face dor de ei, mă duc în cameră, lângă noptieră şi mă uit la poza lor înrămată, făcută toamna, într-o ploaie.

keyboard_arrow_up