Pauzele dintre litere fac cuvintele, așa cum și liniștea dintre note face muzica. Așa este cu cărțile și cu muzica, dar așa este și în viața reală, cea povestită și cântată de cele două arte. Aproape toți, într-un cuplu, ne spunem aceleași lucruri, aceleași cuvinte, dar pe tonuri diferite, în momente diferite, cu altă frecvență. Dar nimeni nu tace la fel. Cuvintele care nu se spun nu sunt niciodată la fel. Felul în care cei doi tac spune mai multe despre ei decât un roman de Balzac.
Ne spunem multe între noi, dar niciodată nu ne spunem totul. Comunicarea dintre doi oameni aflați într-o relație, la orice nivel al ei, a devenit mai strategică decât comunicarea unei corporații când lansează un produs nou. Suntem propriii noștri specialiști în PR, când alegem ce să-i comunicăm celuilalt din viața noastră, ce simțim, ce gândim, ce trăim. Alegem cu grijă momentul când spunem primul „te iubesc”, ca pe urmă să-l folosim din ce în ce mai mult ca un fel de joker pentru momentele când nu știm ce să spunem sau știm că am greșit, pentru că nu poți să te superi pe cineva care-ți spune „te iubesc”. Stăm bine pe gânduri când să spunem primul „mi-e dor de tine”, ca să nu se înțeleagă că avem prea mare nevoie de cealaltă persoană atât de repede, dar nici că ne este indiferent dacă ne mai vedem sau nu. Suntem prea atenți cu imaginea noastră în fața celuilalt și ne spunem monologuri în mintea noastră imaginându-ne ce ne-ar răspunde cealaltă persoană. Și-așa alegem ce să-i spunem și ce nu. Cel mai distrugător secret este acela de a nu spune ce simți.
Replicile, cu cât sunt mai scurte, cu atât sunt mai dramatice, în sensul intensității emoțiilor generate, nu a dramei în sine. „Te iubesc”, „Mi-e dor de tine”, „Nu te mai vreau”, „S-a terminat”, „Te vreau doar pentru mine”, „Adio!”, Te sărut”, etc… Imediat ce sunt spuse și buzele se închid, ochii merg mai departe cu declarația și continuă un fel de „pentru că….”. Dar nu toți mai putem fi atenți la asta după ce auzim cuvintele care ne tulbură, frumos sau nu, la ce spun ochii celui care tocmai ne-a făcut fericiți sau triști. Inevitabil, ochii noștri vorbesc și nu există traducător pe lumea asta mai bun decât sufletul nostru, să înțelegem ce a vrut celălalt să spună… Ochii, privirea, au puterea lor proprie de a povesti ce nu ne lăsăm noi înșine să vorbim. Iar noi tăcem prea des și nu spunem tot ce simțim, tot ce gândim, tot ce poate duce o poveste mai departe sau o poate opri. Pentru că…
De ce alegem ce să spunem și ce nu? De unde știm noi așa de sigur ce e mai bine să știe celălalt și ce nu? Când nu spunem ce simțim o facem, în cea mai mare parte, din două motive: egoism sau teamă. Din egoism pentru că alegem că e mai bine ca celălalt să nu știe prea multe despre ce e în sufletul nostru, deși asta i-ar aduce liniște chiar și atunci când i-am spune ce nu vrea să audă. Asta este cea mai urâtă formă de tăcere, să știi că poți să îi aduci liniște celei/celui de lângă tine, cu foarte puține cuvinte și tu să nu o faci. Al doilea mod de a tăcea este cel din teamă de a nu răni, de a nu fi judecat, de a nu fi foarte sigur că ceea ce simți azi o să simți și mâine, teama că asta ți-ar strica „imaginea” pe care ți-ai construit-o cu grijă până atunci. Cu fiecare tăcere de-a mea, mi-a părut mai rău mai târziu. Abia când am început să vorbesc, dar doar cu mine despre asta, am înțeles și motivele pentru care am făcut-o. Dar atunci cuvintele mele n-ar mai fi putut face nimic.
Tot ce nu spunem este adevărat și, de multe ori, este valabilă și reciproca, că tot ce spunem sunt minciuni. Este o ironie frumoasă că liniștea celeilalte persoane din viața noastră este construită din „vocea” cuvintelor noastre spuse cât mai clar.
Cuvintele spuse, chiar dacă dor, sunt de iertat cu timpul. Cele nespuse nu vor fi iertate niciodată.