Dorul are o rudă foarte apropiată. O cheamă Speranța.
Sunt rude de gradul întâi, foarte apropiate, nu genul acela de verișori de nu știu al câtelea grad și se văd doar la parastasuri și botezuri.
Speranța. Sună a nume de dans. Sau, pentru că îmi rimează mie cu romanță, Speranța are trup de melodie și suflet de poezie. Și, mai ales in perioada asta, miroase a tei udat de ploi.
De câte ori te-ai gândit atent la cuvântul și numele ăsta: Spe-ran-ța. La sonoritatea lui, la ce lumină ascunsă e în aceste litere puse exact în ordinea asta.
Spune-l rar și o să vină lângă tine dând din șolduri pe ritmuri de carnaval. Iar dacă ar deschide gura sigur, dar sunt foarte sigur, ar cânta un fado. Speranța nu chiuie și nu se suie pe mese să o știe toată lumea, se insinuează în cameră, lângă tine, la marginea pernei, la spătarul unui scaun, în tocul ușii.
E o șoaptă, nu un strigat. Un sărut în colțul gurii, nu unul franțuzesc. E doar umărul gol, nu tot trupul nud. O privire cu coada ochiului, nu studiatul atent.
Speranța mângâie Dorul pe cap și îl sărută pe frunte. “O să fie bine”.
“Speranța moare ultima”. (Cei mai mulți dintre noi)
“Arta este cea mai înălțătoare formă a speranței” (Richter)
Are trup de melodie și suflet de poezie.
Dar Speranța știe că este lăsată așa ultima? Că ea stinge lumina în camera după ce pleacă toate celelalte? Curajul, Voința, Intuiția, Demnitatea, Pofta, Nevoia, Dorința, Neliniștea, Vocea, Iubirea?
“Vezi lumina de la capătul tunelului” înseamnă speranță.
“Du-te spre lumină”, vorba clasică a celor care sunt în moarte clinică, la margine de viață pe patul de operație, povestită la trezire. Dar, din ce povestesc chiar cei care au făcut călătoria asta inconștientă, dacă se duceau spre lumină, acolo rămâneau.
Puțini oameni mai știu să recunoască Speranța. O ignoră sau o iau de bună, așa cum sunt luați oamenii buni cu alții. Te obișnuiești că așa trebuie să fie mereu, iar tu poți să nu faci nimic să îi ții aproape că ei rămân. Că doar sunt buni. Sunt oameni care trăiesc cu speranța asta, dar nu recunosc Speranța.
Nici Speranța nu știe mereu ce-i cu ea. Poate că este aeriană, așa cum sunt descriși superficial, artiștii. Are trup de melodie și suflet de poezie.
Nici Speranța nu știe mereu ce să facă cu oamenii. Să stea, să aștepte, să urle în sufletele lor.
Sau să-și dea tocurile jos să nu se audă când iese din cameră.
Uneori, să ții speranța vie e de ajuns să-i faci respirație gură la gură când te sărută pe colțul gurii.
Să dai din cap că o auzi, atunci când îți șoptește.
Să îi ții capul la pieptul tău, înainte ca trupul să fie nud.
Să îi zâmbești complice când îi simți privirea din colțul ochilor.
Sau să-i spui numele pe litere. Și când ajungi la ultima literă, din două respirații, ajungi la începutul alfabetului.
Și asta înseamnă o nouă șansă să o iei de la început.
Pentru orice.
Pentru oricine.
Foto: unsplash.com