Un plic e rudă cu o ploaie. Una îndepărtată, nu chiar de sânge. Aș specifica concret ce fel de verișori sunt, de care grad, dar eu mă pierd la tot ce urmează după soră, frate, cumnați, unchi și maximum mătuși.
Poate ar fi drept să le spun că sunt, mai degrabă, rude prin alianță.
Amândouă ascund multe și amândouă pot elibera și mai multe, odată desfăcute. Da, și norii de ploaie se pot desface, cum și un plic te poate fulgera.
În cele mai frumoase plicuri din lume se găsesc foi cu cuvinte scrise de mână.
Foile sunt rude prin fonetică cu ploile.
Foile astea țin pe ele cuvinte. Și pe o parte și pe alta. Ba chiar și printre rânduri. Unele foi au atâtea cuvinte pe ele încât, odată băgate în plic, plicul trebuie închis bine, să nu se verse. Plicul poate avea și un timbru. Și plicul se bucură și când e înmânat personal și nu are nevoie de timbru, pentru că atunci se simte mai important că este primit personal, dar și când are timbru.
Că are și plicul suflet de artist, crede că timbrul este un tablou pe peretele lui.
Pe de altă parte, ploile au și ele multe de zis și arătat. Nu au cuvinte, dar au picături. Multe picături.
Dacă la plic el știe unde trebuie să ajungă, doar la cineva anume, cineva ales, atunci ploaia ajunge la toată lumea. E ca un poet inspirat mereu, împrăștie picăturile în lume ca pe niște poezii lichide fără titlu.
Picăturile sunt și ele rude și mai îndepărtate ale plicului. Cândva, se numeau plicături. Și plicau din cer, iar cerul devenea cerneala pentru ce va fi scris în plic.
Ploaia leagă cerul de pământ, așa cum și un plic plin de cuvinte însemnate leagă doi oameni, cum leagă cratima din “păstrează-mă”, “iartă-te”, “Iartă-mă”, “iubește-te”, “iubește-mă”, “mi-e dor”.
Ploaia cu plicul nu prea se pot întâlni, că atunci foaia nu mai e rudă, e doar udă.
Picătura întrece litera, uneori.
Iar cea mai îndepărtată rudă a picăturii este lacrima.
Însă, și plicul și ploaia pot avea un curcubeu în concluzia lor.
Până la urmă, în orice plic este o scrisoare.
Și în orice scrisoare, este un soare.
Foto: unsplash.com
