Dorul are răbdare și stă

Era o vreme când sentimentele aveau oameni. Dragostea, ura, îndoiala, speranța și multe altele își găseau oameni în care să se instaleze și să înflorească.

Iar atunci când nu se așezau la omul potrivit sau omul pe care îl alegeau să îl ocupe nu era o gazdă bună, plecau să își caute alt om.

Uite, de exemplu, ura, la drept vorbind, orice ar naște-o, nu prea are cum să se simtă în largul ei într-un om blând, cald, care are, deja, în gazdă sentimente pe care le-a acceptat și s-a împrietenit cu ele. Și atunci pleacă să caute un om care ar primi-o cu brațele încleștate, nu deschise.

Lașitatea nu poate dormi liniștită într-un om care are curajul să o ignore.

Era o vreme când toate astea se întâmplau după ce sentimentele au văzut că sunt ignorate de oameni. De cei mai mulți dintre ei, în mod sigur.

Acea vreme este acum. Sau acum mai mult ca oricând.

Dorul, însă, are răbdare și stă, nu pleacă. Este loial omului, oamenilor. Deși de foarte multe ori ignorat, el nu se pierde. Are o siguranță, rară printre alte sentimente, că poate locui în orice om, oricât de mult.

Dar mai nou, văzând că se întâmplă să fie cazul să devină foarte intens, atunci dorul s-a hotărât să facă ceva nemaiauzit și nemaiîntâlnit.

A auzit că oamenii atunci când suferă de ceva se operează.

Așa că, dorul își face un cadou de ziua lui: se operează pe inimă. Nu mai există în istoria lumii, ca un sentiment să se opereze pe inimă.

Dar dorul poate să facă asta! Și ce e și mai remarcabil este că o face pentru a vindeca omul în care locuiește.

Metoda prin care s-a gândit să facă această minune a medicinii emoționale este să își facă transplant de culoare.

 

Foto: unsplash.com

keyboard_arrow_up