Cred în magie.
Cred în îngeri. Chiar cred că există. Unii printre oameni, alții printre sfinți.
Cred în zâne. La fel. Unele printre oameni, altele printre sfinte. Si printre păcătoase.
Cred în ce nu pot să văd cu ochii, dar pot să simt. Cred în spiritele oamenilor care nu mai sunt.
Cred în unicorni, elfi, troli, vrăjitori buni, alchimiști și orice personaj fantastic pentru care cei mai mulți m-ar crede nebun.
Cred în nebunie. Face parte din creație, din artă, din iubire, din lipsa ei.
Cred în miracole. Cred în miracole. Am scris de două ori, da.
Și mai cred în ceva. În puterea cuvintelor spuse și în pericolul sau crima celor nespuse.
Cred că “Te iubesc” poate salva vieți și lumi.
Dar există ceva și mai puternic de atât.
Există “Iartă-mă”. Iar asta poate salva oameni. Poate salva suflete. Poate salva viitorul lor. Poate salva liniștea lor.
Si poate salva liniștea și iubirea celorlalți oameni care intră în relație cu ei, ulterior.
Am fost iubit de mai multe ori decât am iubit.
Nu sunt ușor de înțeles și nici nu am vrut, vreodată, să par altfel. Am încredere în mine așa cum sunt, așa cum simt, așa cum iubesc. Sunt eu.
Nu mai este altul ca mine și nu sunt ca nimeni altul. Asta nu mă face mai bun. Mă face unic, în felul meu.
Puținor femei le-am spus “te iubesc”. Le număr pe degetele de la o mână. Dar și de mai puține ori am zis “Iartă-mă”.
Iar vorba asta este magică. Face mai multă magie chiar și decât “Te iubesc”, pentru că pansează acolo unde “Te iubesc” nu a mai avut efect.
“Iartă-mă” este și mai valoros atunci când nu crezi că ai greșit sau știi că nu ai făcut niciun rău.
Dar dacă ajungi să regreți ceva într-o iubire, atunci vina este împărțită egal la doi.
Pentru că nu ai fost atent sau poate ai fost prea prezent și atunci ai crezut că asta este suficient să o cunoști pe cea pe care o iubești.
Pentru că nu ai observat sau poate ai căutat răspunsuri unde nu trebuia, neștiind că îți pui întrebările greșite.
Poate nu ai înțeles, pentru că credeai că ai dreptate. Poate ai crezut tot timpul că se poate ca ea să poată.
Poate că nu poți să-i ceri altcuiva iertare, până nu te ierți tu pe tine însuți.
Iar propria-ți iertare este cea mai puternică dovadă de iubire față de tine însuți. O meriți, oricât de mult ai crede că ai greșit.
Nu greșim. Învățăm.
Nu rănim. Vindecăm. Prin suferință. A noastră sau prin cea pe care o provocăm.
Nimic nu se vindecă cu adevărat fără durere.
Nu pedepsim. Iertăm.
Iar când iertăm, îi ajutăm pe ceilalți să iubească liber, fără teamă de a pierde propriul control, fără să conteze ce spun alții, fără frica abandonului și fără rușinea neîmplinirii.
Pentru tine, oricine ai fi și m-ai iubit, cândva:
Iartă-mă că nu te-am iubit cum aveai nevoie.
Iartă-mă că te-am iubit prea devreme, prea tare, iar asta poate te-a speriat.
Iartă-mă că te-am iubit cu extazul unui copil, iar asta părea că te obligă la ceva.
Iartă-mă că te-am iubit ieri mai tare decât azi.
Iartă-mă pentru ce nu știu că ți-am greșit.
Iartă-mă că n-am oprit timpul în loc atunci când eram fericiți.
Este vineri. Și este o zi mai frumoasă ca ieri.
