Atingerea este ceva bizar

Atingerea este ceva bizar. Este și parșivă, dar și necesară. Este și înviorătoare, dar și înfiorătoare. Este și periculoasă, dar și salvatoare.

Este și sexy, dar și ofensatoare.

Dă iluzia de “aproape”, atingerea este scurta și scuzabila depășire a unei limite. Odată intamplată poate atinge orice limită.

Poate fi fitilul care explodează sărutul sau ținutul de mână. Unei atingeri i se datorează actul sexual sau îmbrățișarea.

Atingerea este obligatorie împăcărilor pasionale, dă peste cap diete și regimuri, insomnii și ședințe importante.

Atingerea este ceva bizar. Pentru că atunci când te obișnuiesti cu ea și nu mai e, atunci lipsa ei te atinge și mai puternic.

Din ce suntem făcuți și desfăcuți, de atunci când nu mai suntem atinși de către cei iubiți asta are un impact mai puternic decât atunci când suntem atinși? Suntem “atinși” mai adânc când nu suntem atinși putin.

Și ne ating și cuvintele, atunci când sunt spuse din atingerea oricărui sentiment intens cu sufletul. Dar ce păzesc oamenii de nu mai inventează și alte cuvinte decât cele existente, pentru a putea exprima ce simțim când rămânem fără cuvinte?

Atingerea este ceva bizar. Poate trăda “chimia” dintre doi oameni, poate decide viitorul unor familii. Fără prima atingere nu mai exista omenire.

Atingerea este dovada clară că există mereu în noi un copil curios să afle “dar dacă….?”

O atingere poate rămâne ceva bizar de frustrant dacă doar tindem să o facem și renunțăm. Și nu ne atingem scopurile, nu ne atingem obiectivele, nu atingem norii și fericirea pentru că, uneori, ne oprim la un pas de asta. Ne punem pauză la acțiuni sau la fapte de teamă de-nu-știu-ce sau de-nu-știu-cine.

Și de atât de puțin este nevoie să iți atingi limitele pentru a le depăși, de încă un pas. Pentru început poate fi la o tastă distanță: “a tins” este aproape “atins”.

Martie este luna în care s-a născut mama și s-a dus tata.

Atingerea lor m-a adus pe mine pe lume.

Plecarea lor de aici mă atinge mereu.

 

Foto: unsplash.com

keyboard_arrow_up