de Florina Tulpan
Era miercuri spre joi. Acea seară în care studenţii fac cheta pentru câteva peturi de bere şi de restul îşi iau caramele. Dezordine şi necunoscuţi în pijamale. Oameni faini, gălăgie multă înconjurată de oraş nebun, sticle şi proiecte eşuate aruncate neglijent prin cameră, lumina difuză şi muzică bună.
Stăteam la marginea patului şi spuneam singurul banc pe care-l ştiu. Mă simţeam studiată de o privire necunoscută. M-am uitat împrejur şi l-am văzut pe el în toţi străinii. Să fi fost vreo treizeci de secunde timp în care m-am pierdut în ochii lui, alte cinci secunde în care am zâmbit tâmp şi în următoarea secundă uitasem bancul. A râs din politeţe. M-a salutat şi mi-a spus numele lui. Mi-a zâmbit şi l-am uitat.
L-am invitat să mănânce cu mine mămăligă cu stele şi să vorbim despre nimicuri. Să devină străinul meu cu zâmbet misterios şi cu privire parcă luată dintr-o altă lume. Fin în talie, cu obrazul ras. Fără nume, vârstă, probleme sau interese. A acceptat și a pășit fericit într-un Univers creat de o străină-n pijamale.
Din acea seară a lui septembrie, sub un cer fără cabluri, două siluete se întâlnesc în fiecare miercuri spre joi fără să se cunoască vreodată… pentru că de fiecare dată odată cu lumina asfințitului ea va pleca.