In numele taților.

În săptămâna în care este Ziua Mamei (așa am fost învățat de mic, că 8 martie este ziua mamei, nu doar a femeii și atât), am avut șansa să văd un teatru și-un film despre tați. Despre lipsa lor, de fapt.

Pe 1 martie a început a 26-a ediție a Festivalului de film DaKino și s-a deschis cu ‘Manchester by the sea’.

Filmul a fost nominalizat de multe ori la Oscarurile ce tocmai s-au dus, cu premii luate pentru rol masculin de Casey Affleck și scenariu.

‘Domnul Ibrahim și floarea din Coran’ este o piesă de teatru, pusă în scenă la Teatrul Metropolis, în regia lui Chris Simion.

Ambele povești se învârt în jurul unui băiat, crescut mai mult de tată, decât de mamă. Cauzele sunt diferite, efectele aproape aceleași. Amândoi se refugiază în forme diferite de adopție.

Două continente diferite, perioade diferite, culturi diferite, anturaje diferite, ambii fii își duc furtunile, fără să vrea, spre mare, cu rol de simbol, nu de destinație. Patrick(Manchester by the sea) rămâne în grija unchiului său, un instalator care poate să repare orice, dar nu și relațiile cu ceilalți sau trecutul său. Motorul bărcii tatălui său este cel care, odată reparat, îl poate face să meargă mai departe. Casey Affleck, unchiul său, este ‘mijlocul lui de transport’ până acolo, al cărui motor, însă, nu mai poate fi reparat.

Momo(Domnul Ibrahim….) este prescurtarea de la Moise, dar descoperim că este numele format dintre prescurtările simbolurilor, ca nume, a două religii, două unghiuri diferite de a vedea lumea și de a o trăi: Mo de la Moise și Mo de la Mohamed. Momo este condus prin furtunile lăsate de lipsa sau neimplicarea părinților în viața sa, de Ibrahim, un personaj care îl duce pe Momo prin viață de pe scaunul din fața magazinului său și de pe scaunul din dreapta al mașinii cu care pleacă spre mare.

Și Patrick și Momo nu au parte de ce înseamnă o mamă, amândoi sunt mai mult crescuți de tată, caută dragoste și înțelegere în alte persoane și ajung să și le dorească de părinți. În ambele povești mamele sunt personaje mai mult trecătoare, iar tații eșuează să-și rezolve rolul de părinte, chiar dacă din motive diferite.

Ambele povești sunt despre pierderi. Fiecare personaj, principal sau nu, pierde ceva, pe cineva sau a făcut-o, deja, în momentul povestirii. Niciunul nu are puterea să meargă mai departe, decât prin ceilalți. Fiecare pierdere trebuie să aducă și ceva, la un moment dat. Asta depinde de cum de pregătesc cei din jurul tău, cum îți pansează timpul pe durata vindecării sufletului și a nopților nedormite.

Pentru mine, ambii fii vor fi tați mai buni pentru copiii lor.

Cu toții avem furtunile noastre și căutăm un mal să scăpăm de ele. Sau o barcă mai puternică și pe cineva cu care să navigăm. Un spectacol poate fi o soluție, câteodată….

– Vlad Logigan în rolul lui Momo este excepțional. Sala Amfiteatru de la Metropolis este loc de vizitat. Scenografia piesei o să vă bucure.

– M-am simțit norocos și onorat că am avut ocazia să lucrez și cu Vlad și cu Marian Râlea(Domnul Ibrahim).

– Povestea cu Casey Affleck și abuzul, pentru care a fost atât de controversat, ar putea fi un foarte bun PR pentru film, pentru că pare foarte probabil ca și personajul lui să poată avea aceeași problemă ca și actorul.

– Niciun rând de mai sus nu este vreo critică de spectacol, ci niște gânduri pe care le-am scris și la care să mă pot întoarce. cândva.