Apă. Cai. Avioane. Mâini.

Londra, Hyde Park, puţin după 11. Pe jos, întins în iarbă, deşi lângă mine stă un şezlong gol, mă uit la un lac calm, liniştit şi împăcat cu ideea că niciodată nu o să iasă în larg. Curenţii şi vântul nu au un sens stabilit, nici unic şi nici invers decât în restul lumii, el nu ştie ce e dreapta sau stânga, ci doar înalt sau adânc, mal sau nu. Doar oamenii pot face valuri aici.

Între lac şi locul din care privesc este o pistă specială pentru cai. Şi vin şi din stânga şi din dreapta. Nici ei nu ştiu regulile de circulaţie. Nici pe ale Angliei şi nici pe ale restului lumii. Dar aleargă câte doi, unul lângă altul sau unul după altul. Şi au încredere unul în altul. Fără să-şi pună întrebări. Ei ştiu şi atât. Doar oamenii pot să le schimbe direcţia.

Mai sus de mine, ape şi cai, cerul e mai artist decât noi toţi. Ba nori, ba soare, ba picături de ploaie scăpate de sub control, ba câte un avion pe minut care urmează să aterizeze departe de mine sau toate la un loc. Apa este oglindă lui fidelă şi reflectă cerul cu tot ce-i pune el la dispoziţie. Caii, acum, de-aici de unde stau eu, aleargă mai repede decât zboară avioanele. Şi pe soare şi pe ploaie. Doar oamenii vor să ştie dacă mâine plouă sau nu.

Secundar, mai sunt două-trei carduri de rate care-şi duc puii dintr-o parte-n alta, câteva lebede ce plutesc elegant şi oameni. De toate vârstele şi de toate naţiile.

Oamenii nu merg nicăieri fără să aibă un motiv. Fără să ştie locul în care trebuie să ajungă şi de ce. Avem GPS genetic, fără nicio tehnologie. GPS ar putea însemna “găseşte persoana specială”. Sau “găseşte povestea sufletului”. Căutăm cu toţii aşa ceva, dar vrem să ştim direcţiile, coordonatele şi, cel mai superficial, scurtăturile. Pentru astfel de călătorii nu contează din ce ţară suntem, n-avem graniţe în a ne căuta iubirile şi poveştile, dar avem graniţe în a ne căuta şi găsi pe noi înşine.

Este drumul cu cele mai multe bagaje. Şi le cărăm după noi deşi, pe cele mai multe dintre ele, ştim sigur că nu vrem să le mai deschidem. Dar nu renunţăm la ele. Strângem tare de mânere doar pentru că sunt ale noastre. Dar când ceva începe să ne tragă în jos, să ne ţină pe loc, să ne facă rău, poate că nu mai este al nostru. Chiar dacă a fost, cândva…

Cu cât îmbătrânim mai mult, cu atât mai multe răspunsuri găsim în copilul din noi. Când suntem mici îi întrebăm pe cei mari despre universul din jurul nostru şi de ce se întâmplă orice pe lumea asta. Cu cât creştem mai mari, eu cred că ar trebui să întrebăm copiii despre oameni, despre noi şi o să aflăm cele mai simple răspunsuri. Lucruri pe care le-am uitat despre noi. Despre viaţa noastră şi cât de simplă ar trebui să ne-o facem.

Dacă un copil ar putea vedea toată grămada noastră de bagaje, s-ar căţăra pe ea şi s-ar duce până în vârf să vadă ce e dincolo de ea. Un om mare face exact pe dos, se ascunde în spatele lor şi uită că trebuie să vadă dincolo de grămada asta. Doar oamenii mari greşesc atât de tare.

Avioanele au limită de bagaje, apa le scufundă dacă sunt prea grele, iar caii nu au loc să se încarce cu aşa ceva. Noi alegem să le ţinem în suflet şi să le tragem după noi. Fără mâini. Tragem cu dinţii de ele şi renunţăm mai repede la noi decât la ele.

Mâinile trebuie să ţină alte mâini. Ţinutul de mâna este ca un sărut. Este un limbaj. Există o “chimie” a mâinilor, a palmelor şi degetelor când se întâlnesc ale noastre cu ale altora. Am putea să ne facem o idee destul de clară dacă am alege pe cineva cu ochii închişi doar după o plimbare de câţiva metri ţinându-ne de mână. Am şti dacă ne potrivim sau nu. Am simţi.

Ţinutul de mână este un gest de încredere faţă de celălalt şi cei care fac parte dintr-un cuplu au felul lor personal de a se ţine de mână. Au un cod. Asta şi pentru că ţinutul de mâna este o formă de completare reciprocă. Ca să înainteze, oricare sunt ei doi, o mână dreaptă ţine o mână stângă. Ambele direcţii sunt în mâinile lor. În mâinile noastre. Şi este important pe mâna cui ne lăsăm. Şi este important să avem o mână liberă, care să nu ţină mânerul niciunui bagaj…

Lacul se lasă pe mâna cerului, cerul pe mâna soarelui, caii pe mâna oamenilor, iar oamenii cred că toate acestea li se cuvin. Dacă ne găsim mâinile potrivite, lacul n-o să facă valuri, o să aibă doar soare întins pe el, iar caii vor alerga fără obstacole. De fapt, este doar o chestiune de încredere. În noi înşine.

Leave a Reply