Ca-n prima zi (Partea întâi)

Mă uitam la Sabina cum își făcea autoportretul, privindu-se în oglinda de la baie. Stăteam în pat, întins pe o parte, dezvelit, cu capul sprijinit în mâna stângă, și prin crăpătura ușii de la baie o vedeam cum se machia cu grijă, atentă, controlându-și foarte bine fiecare mișcare a mâinilor. Căuta să facă, la fel de frumos, desenul feței pe care îl reușea de fiecare dată când se aranja în oglindă. Părul șaten spre blond, prins la spate într-un elastic banal, găsit la întâmplare pe biroul meu, stătea la coadă și la propriu și la figurat, să-i vină rândul să fie răsfățat de mâinile ei. Cele câteva fire scăpate din strânsoarea elasticului, plus șuvița rătăcită din partea stângă, trădau nerăbdarea părului ei de a vedea ce formă va avea astăzi, când va ieși în stradă și va trece pe lângă celelalte aranjamente, multe din ele numite, pe nedrept, coafuri.

Era acum la momentul când își contura, niciodată prea ostentativ, ochii. Toate eforturile astea au o logică, mai mult decât cea estetică. Ochii sunt ecranul de proiecție și scena de glorie a lacrimilor. Iar lacrimile sunt tristețea care cade sau curge din ochi. Sunt ca și părul sau unghiile, o materie reziduală, dar care gestionată cum trebuie, precum o coafură la modă sau o manichiură frumoasă și lucioasă, poate da o notă de eleganță. Cred că și din motivul asta, femeile își dau cu ceva în jurul ochilor, ca să baricadeze și să izoleze bine locul, să nu treacă nimic dinspre interior spre exterior.

Între o gură de apă și o privire parșivă prin deschizătura ușii, mă gândeam cum baia mea era ca un atelier de reparații. Eu intru, din când în când, în baie cu trusa de scule, iar ea cu trusa de machiaj. Eu reparam scurgerile de apă prin țevile ușor ruginite, iar ea repara scurgerea timpului prin pielea și venele ei. De fiecare dată, mai apărea câte ceva de reparat, din loc în loc.

Pe vârfurile picioarelor goale pe gresia din baie, doar într-o pereche de bikini bleu, Sabina inventa, pentru a nu știu câta oară pentru mine, o nouă variantă de frumusețe. O vedeam vulnerabilă, ușor nerăbdătoare și neîndemânatică, dezbrăcată de orice scut al personalității ei. Părea un copil ce încerca brusc să se facă mare, desenându-și pe față un alt portret, cel al unei femei de douăzeci și șase de ani. De foarte multe ori se purta ca un copil și de atâtea ori mă simțeam puțin vinovat de puțină pedofilie sentimentală. Ca și atunci când ne-am întâlnit prima oară. Dacă închid ochii puțin pot să ajung chiar acum la ziua aceea, fără ca Sabina să-mi simtă acum lipsa. Oricum a observat că mă simt destul de obosit în ultima vreme, așa că nu ar crede decât că am ațipit puțin. Căderea lină a pleoapelor mă duce chiar în dreptul stației de autobuz, într-o zi de marți.

Va urma…