6. De 18, nu din 49.

Aseară m-am plimbat cu șase fete de liceu. Fecioare. Toate.

Aveau chef să schimbe asta. Chiar și nevoie, nu doar chef. Pentru că una dintre ele credea că dacă va face sex, asta îi va salva viața.

Sunt într-un cor la o școală de maici și mergeau la un concurs.

Am mers cu autobuzul. Ele au băut mult, eu deloc. Nu, nu conduceam autobuzul.

Am mers prin baruri, puțin la cumpărături, am trecut pe la poliție, pe la spital, pe la un dealer de droguri și pe la una dintre fete pe-acasă.

Am ascultat muzică, mi-au și cântat, mi-au dansat, mi-au prezentat tot felul de băieți dubioși și mi-au povestit dramele lor și cum văd ele viața și moartea la vârsta lor.

M-au făcut să râd și să plâng și să-mi aduc aminte. De multe.

Nu știu când a trecut timpul, dar știu cum. Ca o binecuvântare.

Cea mai importantă religie cred că este libertatea de a alege. iar cea mai frumoasă înțelegere a oricărei religii cred că tot asta ar trebui să fie, libertatea de a alege, fără teama de a fi judecat nici de oameni, nici de icoane.

Nu cred să fie perioadă mai potrivită ca cea de acum, pentru a vedea piesa de teatru-musical, ‘Fecioarele noastre grabnic ajutătoare” și spun asta legat de cum sunt priviți liceenii, de punctele lor de interes real, nu dictat de profesori sau familie; legat de toată frâna morală pe care o ține apăsată ceea ce reprezintă Coaliția pentru familie; legat de nuanțele subtile ale atenției familiei și ce urme lasă prezența sau lipsa ei.

Răzvan Mazilu, îți mulțumesc și aici pentru spectacol, pentru umina pe care o aprinzi în oameni, pentru emoția pe care o plimbi ca pe sârmă și pentru carte. Felicitări pentru curajul și ideea de a ține la conceptul piesei, aducând doar fete în trupa de instrumentiști care acompaniază live actrițele.

Cele șase actrițe, care aduc în scenă mult mai multe personaje, sunt o revelație pentru mine. Nu mă pricep la actorie, dar le-am crezut atât de tare, am ținut cu ele, m-au fascinat ușurința lor de a se transforma și asumarea vârstei pe care o joacă. Fiecare dintre ele are o frumusețe autentică, neșlefuită în sensul de necosmetizată, cu carnaval și dramă în priviri și voce. Am râs foarte mult, dar am și plâns pe ascuns.

Momentul care m-a impresionat cel mai tare a fost când, după ce au ieșit la aplauze pentru a cincea sau a șasea oară, nu mai știu exact, când au ajuns în culise au țipat toate de bucurie atât de tare, că s-a auzit până în sală. Fără regie, fără scenariu, fără să știe că le vom auzi.
La Teatrul Excelsior, “Fecioarele noastre grabnic ajutătoare”, este un spectacol “greu încadrabil ca stil”, așa cum a spus și Răzvan, la finalul piesei. Sper din suflet să îl vedeți.

Aseară m-am îndrăgostit și mai tare de teatru.

Foto: www.adpm.ro