Suflete pereche si suflete perete.

Cum intri în cameră, îţi dai seama imediat care sunt ei. În stânga este o canapea extensibilă, înflorată, sub o fereastră curioasă să vadă ce se întâmplă afară toată ziua, până vine cineva şi trage perdelele. În dreapta este un dulap maro, păstrat din amintirea bunicilor, care încă mai scârţâie când îl deschizi. Pe peretele cel mai din sâanga, chiar după uşă, este măsuţa lungă şi joasa cu un televizor pe ea şi nişte reviste care par ca nişte golani pe lângă cele două-trei cărţi, începute toate odată, rătăcite şi ele pe-acolo.

Au mai rămas doar ei, peretele din faţă şi tabloul atârnat în stânga lui. Din când în când, mai stă un scaun în faţa lor, dar pleacă repede pe cele patru picioare ale lui şi-i lasă în pace. El, peretele, tot timpul a fost drept, de când l-au construit. Dar, de ceva vreme, cele 90 de grade pe care le face cu parchetul şi tavanul au devenit cele mai 90 de grade pe care le-a văzut matematica până acum. Sunt 90 de grade mândre de ele. El, de când i-a fost adus tabloul, este un perete fericit, mândru şi mai luminos. Nu mai este doar un perete, este ca un zid de cetate, care apără ceva important, o civilizaţie, o istorie, un neam, o idee. Deşi nu l-a văzut niciodată cum arată, el iubeşte tabloul ăsta. Pentru că îi ţine de cald. Pentru că îi acoperă defectele, ceea ce în limbajul pereţilor înseamnă acea crăpătură de la cutremurul de acum mulţi ani. Pentru că acum lumea îl vede altfel. Toată lumea care intră în casă se uită cu admiraţie spre el şi îşi dă cu părerea despre ce vrea să reprezinte. Iar când s-a mobilat restul camerei s-a făcut asortându-se cu mărimea şi culorile acestui tablou. Aşa că n-avea cum să nu-l iubească pentru că i-a schimbat toată lumea din jur.

Dacă ar fi avut mâini, l-ar fi luat în braţe şi nu ar fi lăsat să se pună praful pe el, aşa cum în spatele tabloului, pe perete, n-o să se pună niciodată praf, iar mai târziu, în timp, dacă ai da tabloul la o parte, ar rămâne un dreptunghi mare şi alb, nepătat. Orice dragoste lasă urme. Unele chiar perfecte. Şi orice ai pune în loc, un alt tablou sau tapet, urma aceea rămâne. Acolo, pe stânga peretelui, unde i-ar fi fost inima. Unde îi este o  inimă acum. Aducerea tabloului a fost pentru perete ca un transplant de inimă, după ce a fost anesteziat cu un cui dureros, adânc înfipt în el, care l-a făcut să piardă mult… var. Chiar şi la televizorul din cameră se vorbea la unele emisiuni despre presupusa dragoste dintre perete şi tablou, iar dulapul, încruntat şi mare, scârţâia, uneori, la canapeaua obişnuită, deja, cu bârfele. Toţi vorbeau că ar fi ceva între ei, între peretele ăsta mai lung şi tabloul acela. Şi aveau dreptate, chiar era ceva între ei. Un cui. Asta îi ţinea împreună, un cui. Dar asta îi şi despărţea, în acelaşi timp.

Ce pentru alţii este un obiect mic şi ascuţit, care poate să te rănească, pentru ei, cuiul, este ca un pod, ca un preot care i-a legat pe viaţă, ca o mână întinsă deasupra prăpastiei când unul stă să cadă, iar celălalt stă bine înfipt pe picioare şi n-o să lase să se întâmple asta niciodată. Aşa părea şi cu ei, că şi dacă s-ar rupe cuiul, peretele, ca printr-o minune, şi-ar schimba unghiul, punând toată casa în pericol, s-ar face de vreo 150 de grade şi tabloul ar sta întins pe el, ca pe un câmp cu flori.

Dragostea lor chiar este oarbă, pentru că ei nu s-au văzut între ei, dar împreună sunt ca un muzeu. Au încercat amândoi să tragă cu ochiul în oglinda pe care au probat-o, la un moment dat, oamenii casei, dar au trecut prea repede prin faţa lor şi n-au reuşit. Au încercat să vadă ceva măcar în reflexia din ecranul televizorului, dar nici aşa n-a mers. Şi s-au obişnuit cu gândul că, de fapt, ei n-o să se vadă niciodată între ei, aşa cum îi văd ceilalţi… Însă, pe de altă parte, şi ei simt ceva ce nu pot ceilalţi să simtă. Ei se iubesc aşa cum sunt ei, acoperindu-şi unul altuia defectele sau ajutându-se să fie văzuţi mai cu admiraţie, cu alţi ochi.

Şi s-au împăcat cu gândul că ei n-or să se vadă niciodată cât stau împreună, dar cui(ului)… îi pasă?

Leave a Reply