Pământul se micșora în urma lor așa cum un balon se dezumflă haotic după ce îi desfaci elasticul ce-l prinde să nu-i lase aerul să iasă.
Oamenii începuseră să se uite din ce în ce mai ciudat la ei, pentru că erau dubios de fericiți, iar unora li se părea inadmisibil așa ceva, în zilele astea.
Erau foarte îndrăgostiți unul de altul. Dragoste la prima revedere. Și zic revedere pentru că se știau și din alte vieți. Așa mi-au zis înainte de a face gestul pe care îl vor face peste câteva fraze.
Atunci când s-au văzut pentru prima dată în viața de acum nu a contat că au simțit ei această dragoste, instantaneu. Ci că toată lumea din jurul lor și-a dat seama cât de simplu și puternic se iubesc.
Așa că au hotărât să lase lumea în urmă. Iar lumea chiar era urmă. Cu timpurile, cu Universul și cu ce așteaptă el de la oameni, cu ce contează cu adevărat și ce nu în viața lor.
Au decis să plece de pe Pământ și din acest plan și-au făcut un deltaplan. S-au descălțat de adidași, au scos șireturile ca să se asigure cu ele că nu vor cădea în zborul lor abrupt și definitiv.
Adidașii au rămas pe asfalt. Poate și alții vor călca pe urmele lor. Cu cât Pământul era mai mic în urma lor, cu atât lumea era mai mare.
S-au așezat pe două scaune invizibile, în aer, sprijiniți cu coatele de câte un nor.
- Vrei să schimbăm câteva cuvinte?
- Da, hai să le schimbăm. Cu care începem?
- “Îngeri”.
- Ce-i cu ei?
- Păi nu mai e corect să spunem așa. De-acum se numesc “Înceri”. Nu se spune că vin din ceruri? Deci este cu „c”, nu cu “g”.
- Iar iarna sunt “Ningeri”?
- Da, corect!
- Vezi zgârâie-norii ăia de jos care se văd ca niște scobitori acum?
- Da, îi văd. Cam mulți, nu?
- Facem noi o clădire nouă aici. O să se cheme Mângâie-nori.
- Dar noi nu știm să construim.
- Și ce dacă? Oamenii, acolo jos, se urcă pe schele. Noi,aici, pe stele.
- Am și eu două idei!
- Care, ia?
- Locul ăsta unde suntem noi acum este Scapământ, că am scăpat de Pământ. Și ne-am strecurat, cumva, printre oameni să ajungem aici. Așa că Soare de-acum decid că este StrecurăSoare! Iar la Lună o să-i spunem Plună. Și va fi mov. Ca o prună.
- Da, îmi place! Atunci de-aici vin și scaunele astea pe care stăm acum, de la Scapământ. ScaUnu și ScaUna. Adică noi doi.
- Și știi ce suntem noi doi de-acum?
- Liniștiți?
- Și asta. Dar nu. De-acum suntem doi norășeni. Locuim printre nori, aici este orașul nostru acum.
- Și oare sat vine de la sateliți?
- Uite că nu știu. Asta ține de oameni de știință.
- Dă-i încolo pe toți oamenii de știință, noi suntem oameni de ființă!
- Tu vezi ce tare plouă pe sub noi, cum toarnă cu găleata?
- Bravo! Mi-ai dat o idee. Furtuna este doar femininul de la furtun. Plouă cu furtunul, nu cu găleata.
- Apropo de picături. Aici să nu mai existe plâns de tristețe sau de suferință, ci doar de bucurie. Cum să-i zicem?
- N-am idee acum. Dar putem să schimbăm “lacrimi” în “placrimi”. Să curgă doar când ne place ceva.
- Îmi place la nebunie să-mi petrec cerul și universul cu tine.
- Și mie. Foarte mult. Oare ne vor simți lipsa acolo jos?
- Dacă nu ne-au simțit prezența, atunci n-o să ne simtă nici lipsa.
- Vrei să ne plimbăm puțin să vedem ce-i pe-aici pe sus?
- Da. Mergem la plimbaginație.
- Încă un cuvânt și mergem.
- Care?
- Iubirea.
- Ce-i cu ea?
- Păi de ce să fie rea? Iubi. Rea?
- Gata, taci, știu. Iubine. Asta este.
- Crezi că putem schimba câteva cuvinte noi doi?
- Am făcut-o, deja.
- Nu. Să schimbăm chiar cuvintele “noi doi. În “doi noi”.
S-au ridicat de pe scaunele lor invizibile, cu fericirea lor vizibilă de pe Pământul mic și dezumflat. Au alergat într-un suflet. La propriu, nu la figurat. Au alergat în sufletul lor.
Fără nicio altă bătaie de cap. Doar de inimă.
