Am scris acest text acum 10 ani pentru primul ebook cu povești de Craciun. Proiectul a fost o idee a Cristinei Bazavan și oferit de Prestigio. Le mulțumesc și pentru că au avut încredere în mine atunci, dar și pentru că mi-au adus aminte de el acum.
Stătea la masă, cu vopselele întinse, lângă multe foi albe de hârtie, multe dintre ele mâzgălite incoerent cu multe culori sau combinații între ele. Și azi era la fel de micuță și, așezată pe scaunul ei preferat de lângă geam, nu atingea podeaua cu ciorăpeii roz cu gri, cu câte-un cap de pisică desenat pe fiecare în parte. Ea le spunea “picici”.
Avea chef să deseneze în dimineața asta, cu toate că fața de masă era trasă mereu de cățelul ei de culoare crem, Rimel, și, în ritmul asta, nu putea să ducă niciun desen până la sfârșit.
Da, chiar așa îl chema pe cățel: Rimel. Fetița auzise cuvântul ăsta la mama ei când vorbea cu vecinele și îi plăcuse cum suna. Habar n-avea ce-nseamna și ea credea că rimel este o rimă mai mică. Și, cum ea înțelesese că rima este ceva care trebuie să se potrivească cu altceva, s-a gândit că rimel rimează cu castel. Rimel este prea mic, ca vârstă, să ne putem da seama dacă numele ăsta îi va afecta, cumva, masculinitatea mai târziu.
Fetița, aurită la păr și aiurită, în general, nu știe dacă să deseneze cum ninge afară sau bradul verde cu globuri albe din colțul camerei. Se uita ba pe geam, ba la brad. Ba la brad, ba pe geam. În fața ochilor ei, se schimba doar fundalul: ba bleu de la cer, ba verde de la brad. Fulgii și globurile albe rămâneau niște pete constante în ochii ei.
“De ce sunt doar albi fulgii, dacă globurile pot fi de mai multe culori?. De ce nu cad și fulgii de zăpadă în mai multe culori?”, se întreba în gând pitica. Cu capul în palme, își tot muta privirea de pe geam pe brad și invers, pana ațipi puțin. Rimel rămase și el în fund și se juca cu o beteală argintie, lăsând puțin în pace fața de masa.
Printre fulgi, pe pervazul geamului căzu, deodată, ceva alb și mai mare decat un fulg de zăpadă. Era un îngeraș alb, care se ridica imediat, se scutura de zăpadă și începu să caute un loc prin care să intre în casa la blonduța adormită. Făcu el ce făcu și, în două-trei secunde mergea, déjà, printre desenele fetiței spre ea. Agățându-se de pijamaua cu fluturași, începu să se cațere până pe umărul ei drept.
“ Ce faci, dormi?”, o întreba el pe mititica, în timp ce sărea pe umăr, să își scuture mai bine aripile de zăpadă.
“ Nu, dar tu cine ești? Și cum de ești așa mic?”, răspunse ea uitându-se cu ochii mari la omulețul de pe umăr.
“ Eu sunt un îngeraș.
“ Îngerașul meu?!”
“Unul dintre ei. Ai mai mulți îngerași. Unii sunt așa ca mine, alții sunt așa ca tine. Pe ăștia, așa oameni ca tine, o să-i întâlnești mai târziu. Nu ar fi trebuit să mă vezi, dar după cum vezi și tu pe geam, noi, acolo sus, ne batem cu nori de zboară fulgi până aici jos, la voi.”
“ Păi….afară nu ninge cu zapada? Nu e adevărata zăpada asta de-afară?”
“ Ba este foarte adevărate, din moment ce poți să o vezi și tu, dar zăpada asta este, bătaia noastră cu norii.”
“ Eu credeam că e Moș Crăciun care-și pregătește decorul, în fiecare an își arunca el cu zăpada din sania lui. Tu știi cine este Moș Crăciun, că eu știu sigur cine este?”
“Nu știu, dar sunt foarte curios să-mi spui tu cine crezi că este.”
“Mie mi-a povestit mama că de Crăciun s-a născut Isus și atunci eu cred că Moș Crăciun este Dumnezeu, pentru că și unul și altul sunt cu barbă albă, fac bine și țin cu copiii cuminți. Iar Dumnezeu se îmbracă în Moș Crăciun, ca să nu-l recunoască lumea și face cadouri copiilor, în cinstea copilului lui.”
Îngerașul se opri din scuturat aripile puțin, se uită în sus spre cer și spuse cu voce tare: “Nu am învățat-o eu asta, pe cuvânt, nu Te supăra pe mine.”
“ Eu ți-am spus un secret, acum îmi spui și tu unul?”
“ Ce vrei să afli și nu știi?”
“ De ce zăpada nu e și de alte culori? Uite, globurile mele din brad, anul ăsta, sunt albe, dar anii trecuți au fost și roșii și aurii și mov și albastre.”
“ Dar cine-a zis că zăpada este doar albă? Dacă tu vrei tare tare, cu toata inimioara ta, ea poate să aibă orice culoare vrei tu să aibă. Trebuie doar să-ți imaginezi suficient de tare și-o să-și schimbe culoarea.”
“ Uite…aș vrea să ningă cu albastru acum.”
“ Atunci uită-te pe geam acum”. Fetița se uita pe geam și scoase un sunet de uimire. Afară ningea cu fulgi bleu sau albaștri.
“ Vreau verde acum!”, spuse fetița zâmbind cu gura până la urechi și, pe geam, începea să cadă și zăpadă verde, printre cea albastră. În scurt timp, prin aer ningea tot curcubeul și pe pervaz erau acum mai multe culori decât avea ea vopsele pe masă. Râzând în hohote și dând din picici, fetița se balansa ușor pe scaun în ritmul imaginar al culorilor care cădeau din cer, pe pământ și în privirea ei. Se balansa așa, până adormi, iar, dar cu zâmbetul pe buze.
O trezi mișcarea feței de masă de sub coatele ei, pentru că Rimel se plictisise de beteala argintie. Fetița deschise ochii și își întoarse privirea spre umărul drept, dar nu mai era nimeni acolo. Se uita și pe cel stâng, dar nimic. Se uita pe masă, pe sub hârtii, pe sub masă, dar tot nimic. Își întoarse privirea spre geam și rămase nemișcată. Pervazul era plin de zăpadă alba, iar ninsoarea era tot albă, fără niciun strop de culoare. Sări de pe scaun și fugi pe geam, ridicându-se pe vârfurile picicilor să se uite mai bine afară. Totul alb. “Dar mi-a zis îngerașul că dacă îmi doresc cu adevărat ceva, mi se poate îndeplini….N-am fost destul de cuminte sau trebuie să-mi doresc mai tare…?”
Pitica era prea atentă să se uite pe geam, ca să mai arunce o privire și la brad. Globurile nu mai erau albe. Erau toate colorate în bleu, albastru, roșu, verde, mov…
