O poveste pe care nu o știe nimeni.

Pe lângă toate câte ați citit sau ați aflat azi, este și o fată care ține în ea un suflet cu multe cioburi înfipte în el. Erau așa mari că îi ieșiseră prin corp. Dacă mergeai pe stradă și te ciocneai de ea era foarte posibil să te zgârii de ele.

Astfel că, la fiecare pas pe care îl face simte cum ceva o înțeapă pe dinăuntru. Și atunci a rămas pe loc, nu mai face niciun pas. Doar așteaptă.

Și mai era și băiatul ăsta care, întâmplător, a trecut pe lângă ea. O zi, două, trei și tot așa. Oricând trecea prin același loc, fata era acolo, nemișcată, cu privirea în pământ și gândurile la ceruri.

Într-o zi s-a oprit și s-a așezat lângă ea. Era frumoasă. Și nu doar că avea ochi frumoși, dar și durerea aia a ei aducea o notă de frumusețe în plus la ceea ce era evident, deja.

ȘI mai erau și vărfurile de cioburi care ieșeau din ea care, în ochii băiatului, creau imaginea unei regine luptătoare cu sulițe și vărfuri de scuturi ce o înconjurau ca să nu fie atacată.

Stăteau amândoi pe marginea unui trotuar, în fața unei patiserii. A început să-i vorbească fetei despre pateuri și merdenele și diferența dintre ele. Pe urmă i-a povestit despre cum bordura pe care stau este, de fapt, o piesă de lego pierdută a unui sculptor care, în timpul ăsta, o caută disperat prin atelier.

I-a mai vorbit și despre materialul din care sunt făcute cioburile și cât de ironic este că ele pare că sunt transparente și cum ceva ce aproape că nu se vede te poate face să doară așa tare.

I-a mai povestit și cum că vârfurile cioburilor care ies din ea sunt, de fapt, niște indicatoare care își arată direcțiile spre tot felul de destinații, nu sunt obiecte care dor.

S-au făcut mii de pateuri și s-a făcut toamnă cât a tot încercat să o facă să uite de cioburile din ea, pe bordura aceea devenită margine de pat, de acoperiș, de lume.

În sfârșit, într-o dimineață, fata asta s-a uitat zâmbind la el. Dar a tresărit când s-a uitat mai bine la el și și-a pus mâinile la gură cu un strigăt amestecat cu un hohot de râs.

Băiatul era schimbat. Plecând din creștet până în jos pe spate avea colțuri puse în șir, ca o coamă de dinozaur. Erau cioburile ei. Cumva, printr-o magie urbană, îi scosese cioburile unul câte unul și își făcuse coadă de dinozaur din ele.

N-o mai durea. Putea să se miște, putea să danseze, putea să meargă mai departe.

A fost Big Bang-ul ei. A început o lume nouă. Dar cu dinozauri care mânâncă pateuri.

Trecând prin fața unei vitrine fata s-a oprit puțin să se uite mai bine. Nici ea nu mai era la fel. Era că o pasăre elegantă, cu aripi puternice și culori de nedesenat.

Cioburile nedespărțite ale vitrinei zâmbeau la văzul celor două specii rare ce se plimbau împreună pe un bulevard plin de oameni care nu-i băgau în seamă.

De la început te-ai întrebat de la ce erau cioburile, nu?

Erau de la o cușcă transparentă în care se închisese singură, dar nu i-a mai văzut ușa când a vrut să iasă din ea și, atunci când a vrut să evadeze, a spart un perete, iar toate cioburile lui s-au agățat disperate de ea.

 

Început, nu sfârșit.