Noptile trec, doar visele raman.

Pe vremea aceea fumam. Mult. Aproape două pachete pe zi. Când m-am lăsat, m-am lăsat brusc şi de tot. Pe urmă, mi-am dat seama că n-aveam nevoie de ţigări, ci de gestul fumatului. Erau unele nopţi din anii ’96 sau ’97. Deşi eu şi cu Nicu, bateristul dintotdeauna al trupei, cântam încă din şcoală şi ne lansasem oarecum în ’94, având un mare succes în underground, eram într-o perioadă în care nu mai aveam instrumente, nici unde să repetăm şi abia încercam să ne angajăm undeva să putem strânge bani pentru toate acestea. Erau aceste nopţi când foloseam atâtea cuvinte, întrebări, imagini, ipoteze, scenarii şi semne de întrebare pentru a formula o singură întrebare: „Şi dacă n-o să fie cum am visat eu mereu?”

Erau nopţile de toamnă spre iarnă, când, uneori, dormeam într-o garsonieră transformată dintr-o spălătorie de casă, de unde se vedea perfect depoul de tramvaie care şi astăzi se află chiar în spatele Guvernului! Anglia anilor ’50 şi Franţa anilor ’60 din filmele alb-negru,  eu le vedeam pe o singură fereastră, cu zeci de tramvaie vechi, trase pe zeci de şine de fier intersectate pe pământ, toate sub ceaţă şi luminate doar de felinarele de serviciu şi de supraveghere ale depoului care n-avea orizont. Coloana sonoră era un amestec de muzică clasică de la un radio-pickup care prindea doar România Cultural, vânt şi voci interioare care mă ţineau treaz şi mă ţineau de vorbă. De când eram mic visam să fac muzică şi să trăiesc din asta. Nu ştiam atunci dacă este greu sau nu. Nu ştiam atunci ce o să îmi placă să cânt şi despre ce. Şi nu ştiam exact nici în acele nopţi. Dar ştiam că visul ăsta nu mă lăsa să dorm. Multe nopţi. Însă şi mai multe dimineţi au venit şi m-au împins de la spate, aparent haotic, dar ele ştiau drumul pe care să mă ducă astfel încât totul să pară întâmplător, dar să se ţină de cuvânt faţă de nopţile care îmi ţineau de urât şi să mă ducă acolo unde vroiam sa fiu cel mai mult. N-am ştiut atunci că fiecare dimineaţă este un drum pe care trebuie să mergi cu încredere în tine, cu zâmbetul pregătit, chiar dacă noaptea îţi dai seama că, încă, n-ai ajuns unde vroiai. Au fost ani de zile în care, indiferent de anotimp, era ceaţă în fiecare zi pe drumul meu, pentru că nu ştiam când şi unde să fac stânga sau dreapta. Doar atunci când am înteles că, de fapt, trebuie să merg doar înainte, într-o dimineaţă m-am trezit, m-am uitat pe geam, m-am uitat în oglindă şi nu mai era ceaţă. Era drumul meu. Pe care mergeam de mult, deşi nu era pe nicio hartă. Construiam kilometri din el noaptea şi mergeam pe el ziua.

Şi au mai fost nopţi aşa şi peste alţi ani, când a trebuit s-o iau de la capăt şi nu ştiam dacă se poate aşa ceva şi era ceaţă, iar, pe toate oglinzile în care mă uitam. Erau nopţile în care dormeam cu spatele la cea care era atunci lângă mine, ca să nu vadă că ochii mei privesc pereţii care speram, ca printr-un miracol, să se transforme în nişte pagini uriaşe cu răspunsuri. Şi, iarăşi, dimineţile au ştiut să mă înveţe că trebuie să am răbdare, pentru că oricâte nopţi ar fi, visele nu pleacă niciodată. Ele sunt singurele care rămân cu tine. Şi, ca într-o relaţie, dacă ai grijă de ele, le iubeşti şi le respecţi, vor rămâne cu tine toată viaţa. Şi ziua şi noaptea. Şi nu este niciodată prea târziu să-ţi aduci aminte de ele şi să începi să le iubeşti. Iubindu-ţi visul tău cel mare, te iubeşti şi te respecţi pe tine…

Ca orice alt cântec de-al nostru, şi acesta spune o poveste. Reală. Despre noi toţi, la un moment dat.

Poate de mâine o să fiu nevoit s-o iau, iar, de la capăt, dar acum ştiu că am făcut puţin mai mult decât am visat. Am schimbat zilele, nopţile, stările, relaţiile şi, câteodată, viaţa unor oameni cu visul meu. Acum nu-mi mai este teamă să răspund la întrebarea „Şi dacă n-o să fie aşa cum am visat eu mereu?”, pentru că stiu că este şi mai frumos de-atât.

Leave a Reply