Nimic. Totul.

Ei stau pe o canapea. El sprijinit pe spate, ea cu capul in poala lui. Canapeaua e indreptata spre un televizor. Si privirile lor la fel. El o mangaie usor, chiar daca nu se uita la ea. Dar stie ca e acolo si se incarca cu aerul ei si cu felul in care parul ei ii mangaie palma lui dreapta.
In timpul asta, cealalta camera isi trage sufletul. A vazut niste scene…Peretii, inca, se intalnesc pe la colturi si ii barfesc. Niste haine aruncate pe jos se uita unele la altele, iar pantofii ei cu toc stau si ei cu talpile in sus, asa cum au vazut la ea, mai devreme.
Din cand in cand, se mai aude din laptopuri cate un sunet. Dar nu se grabesc sa vada cine le scrie sau ce ii anunta. Nimic nu mai conteaza atat de tare acum. Lumea si lucrurile ce o compun par mult mai simple si mai usor de acceptat. Dragostea are rol de ochelari si casti: vad lucrurile altfel si nu mai aud decat muzica in jurul lor.
E noapte, dar nu le e somn. De ea stiu sigur ca nu ii e, dar nici lui nu pare sa-i vina somnul acum. S-o rusina Mos Ene de ea? Nu cred, i-ar placea mult de fata asta, daca ar vedea-o mai des.
Ei nu fac nimic special, nimic de povestit cuiva sau de notat in agenda. Doar sunt. Si stau. Impreuna. Nimicul din jurul lor, din tot ce fac ei acum, la ora asta, in casa lor, face totul. Totul care ii apropie, ii aduna, ii leaga, ii readuce impreuna.
Maine dimineata se trezesc cu mainile incurcate, cate una pe spatele celuilalt si se trag unul de altul sa se scoale din pat. Iar se tachineaza care sa mearga primul la baie. Si iar ea se joaca cu mainile pe el, de uita amandoi de ce s-au trezit si isi aduc aminte sa se culce. In felul ala al lor.
Pe urma, pijamalele sunt la locul lor, sub perne, iar pernele sub patura. Nu vreuna tarcata sau tigrata. Una simpla, de o singura culoare, sa mearga cu restul tonurilor din camera. Isi fac loc unul pe langa altul pe hol, pe langa oglinda sa vada daca s-au aranjat bine si astazi. El glumeste putin cu ea, iar ea ii da o palma peste fund cand se intoarce el cu spatele. El, dupa ce se indeparteaza putin, ii spune “ce dai, draga?” si ea vine in fuga dupa el. El se fereste, o ia in brate pe sus si o saruta lung. Se joaca cu parul ei, dar nu pot sa intarzie plecarea, iar. Dar se intorc impreuna diseara si stiu unde au ramas.
Isi iau cheile, nu inainte de a merge pe balcon sa umble la sacul de mancare de caini si sa umple castronelul de langa el. Unghiile mele alearga repede bucuroase pe parchet si pe gresie. Dau si din coada in timpul asta. Asezat in fund, primesc cate un pupic de la fiecare si ii vad cum inchid usa dupa ei.
Eu raman si ii astept aici, cuminte cu osul meu din cauciuc galagios. Cand mi se face dor de ei, ma duc in camera, langa noptiera si ma uit la poza lor inramata, facuta toamna, intr-o ploaie.

Leave a Reply