My. Mai.

Este mai. Este mai mai decât orice mai de până acum.

M-am născut în mai și renasc în mai.

Mai este maturitatea primăverii și copilăria verii.

Nu întâmplător scriu gândurile astea astăzi, 13 mai, de Ziua Dorului, o sărbătoare inventată de noi, acum trei ani. Da, tot în mai.

Mi-era dor de mai-ul ăsta de 2018, deși nu am avut niciodată unul așa. Dar îl speram, îl visam, îl așteptam ca și cum era al meu. Au trecut ani, luni, zile, nopți nedormite, dar mereu visate, cu gândul la ce urmează, nebănuind că totul se poate aduna într-o singură lună, la distanța de zile doar.

Este o binecuvântare a zeilor, a universului, a muncii, a extratereștilor mai inteligenți decât noi sau a norocului, dar finalul ăsta de mai este cel mai frumos început din viața mea.

Este minunat să-ți împlinești un vis.

Darămite să fie trei, unul după altul, de la o zi la alta….Și, scriind asta, poate nici asta nu este întâmplător, că este chiar în amurgul emoțional al lui 1 iunie, când este Ziua Copilului.

Copiii sunt specia perfectă și în copilărie începem să ne cerem viața, așa cum ne-o dorim. Tot ce se întâmplă după, este construcție. Fiecare cu puterile lui, cu răbdarea lui, cu pasiunea lui, cu lupta interioară a lui, dar mereu cu ajutorul altora.

Trei vise. Nu toate începute din copilărie. Dar, pentru un artist, sufletul este terenul de joacă, iar menținerea copilăriei, în sensul de a rămâne curios, de a avea poftă de joacă, de a învăța despre lume, de a suferi pentru cele mai neînsemnate lucruri pentru alții, este vital!

24 mai, o specie nouă de oameni, CAMELEOM, se naște sub ochii noștri, în sufletele voastre, pe muzică noastră(vorba aia), la Arenele Romane.

Este un concert simfonic rock, dirijat și orchestrat de George Natsis. Dar mai este ceva. Este o redescoperire, o întoarcere la ceea ce înseamnă copilăria muzicii, adică muzica clasică.

Este un examen, dar și un premiu.

Toate concertele noastre mari de la Polivalentă au fost spectaculoase, surprinzătoare. Acesta, din 24 mai, promit să fie cel mai emoționant. Nu-mi ajunge doar pieptul meu să îl umplu cu tot aerul pe care mi-l dă acest concert, nu-mi ajung doar plămânii mei să strig fericirea și nerăbdarea pentru acea seară.

O orchestră de 50 de oameni vor cânta pentru o orchestră de câteva mii de spectatori, despre speranță, despre puterea de a o lua de la început, de a merge mai departe, despre iubire, despre lipsa ei, despre pierdere, despre înlocuirea ei cu altceva sau cu altcineva, despre oameni și despre slăbiciunile lor, despre vise și despre privitul lor în ochi. Deschiși, nu închiși.

25 mai, musical, MammaMia. Chiar de ziua mea, aș putea să fiu pe scena Sălii Palatului, pentru aventura vieții mele, de până acum. Așa o simt, pentru că fac cu totul altceva decât știam că pot face: să cânt altă muzică, în alt fel, să dansez.să îmi schimb identitatea cu cea a personajului din spectacol, Sam. Ultimele două luni au fost ca mersul la școală, am învățat enorm în fiecare zi, am cunoscut colegi noi, am redescoperit colegi cu o frumusețe interioară neașteptată, am avut teme, câteodată făcute bine, câteodată, nu.

Mă uit în timpul repetițților la Răzvan Dincă, regizorul spectacolului, și la toată echipa care lucrează la spectacol și mi s-a scris o lege în suflet: pentru artistul din tine, spectacolul este pe viață și pe moartea lui; pentru omul din tine, este pe tinerețea sau bătrânețea lui.

Artiștii, fără să fie eroi, au super puterea de a munci până la lacrimi, până la sângele pasiunii lor, pentru a aduce bucurie altora.

28 mai, Tiff, lansare documentar, ‘VUNK – Jur să spun adevărul”. Cea mai terapeutică exeperiență a ultimilor ani, prin “exorcizarea” făcută în timpul interviurilor pentru documentar. Am înțeles mult mai bine momente pe care le uitasem, alegeri pe care le-am făcut, greșeli pe care le credeam dezastre.

Pasiunea. Primul și principalul motor pentru cineva care visează. Cum o menții, cum o îmblânzești, cum o gestionezi, cum o hrănești, cum o conduci, cum o reîncarci…astea sunt piedicile pe care trebuie să le treci pentru a împlini acel vis.

Noi ne spunem pasiunea noastră și care a fost povestea ei, sub numele nostru.

Unii nu ne vor mai plăcea după ce vor vedea documentarul, alții vor deveni fani. Știu că asta este una dintre mize, dar am ales să spunem adevărul. Pentru liniștea noastră, pentru exemplul dat altor tineri care vin din urma noastră.

 

Este mai și mai este puțin. Acest mai este luna vieții mele.

Iar toate cele de mai sus sunt viața acestei luni. Și a acestei lumi. A mea.

PS: Până și titlul musicalului trebuia să fie, de fapt, Mamma mai, nu Mamma Mia:)

Leave a Reply