Mori, deci exiști.
Cea mai mare realizare în viață este să mori. Nimic nu bate asta, nimic nu vorbește mai mult despre tine, decât câtă lume va posta despre tine după ce sufletul îți părăsește trupul. Moartea este mondenă, atrage atenția mediocrității mai ceva ca ninsoarea de martie sau finalele lui Halep.
Nu este despre Andrei Gheorghe, ci despre națiunea pe care o saluta cu voce gravă, dar ocrotitoare.
Când a fost vorba de români, mai mereu am pus lumină doar pe părțile noastre frumoase, doar pe calități sau pe potențialul lor, așa cum le văd eu. Iubesc țara asta și oamenii din ea, dar „mor” de ciudă când văd lipsa asta de personalitate și de caracter a celor mai mulți dintre noi.
Stăm cu netul pornit și degetele deasupra tastaturii și așteptăm moartea cuiva, ca pe focul unui pistol care declanșează o cursă. Trei, doi, unu, post! Nu avalanșa de elogii spontane este nedreaptă, ci lipsa lor pe durata vieții acelor persoane R.I.P.-uite. Au format o nouă genă comportamentală, RIPocrizia.
Este enervant și este nedrept să ridicăm în slăvi oameni fără valori și fără valoare, asta în timp ce ei sunt vii și bine-mersi, ca apoi să ne aducem aminte de cei Mari, reali, autentici, buni, valoroși ca educație și demnitate, doar după ce mor. Este aberant, este ceva specific românesc, iar ăsta este unul dintre acele slăbiciuni sinistre ale noastre, care știu că nu se va dilua niciodată. Va trebui doar să ne obișnuim cu ea, cel mult să o îmblânzim.
Nu mai sunt așa mulți oameni buni și cunoscuți în țara asta. Sunt și foarte mulți despre care nu știm, oameni anonimi, buni, modele de umanitate, speranțe de oameni, dar despre ei aflăm greu. Nu mai sunt mulți cei care fac mult bine. Suntem și noi puțin mai atenți la ei? Cum să facem să fim mai recunoscători că suntem contemporani cu ei și să afle și ei asta?
S-au dus nu știu câți actori mari, artiști, sportivi, oameni de televiziune sau radio și i-a plâns o țară întreagă. Aceeași țară, cât a vorbit despre ei, pe timpul vieții lor?
Vorbim, postăm, ne dăm cu părerea despre toți politicienii din ultimele vremuri. Câți dintre noi îi vom plânge după ce se duc? Cred că niciunul.
Nu mai bine facem invers? Nu este mai drept, mai bine pentru mințile noastre și sufletele lor, a celor pe care îi admirăm?
Iubesc țara asta, dar ignoranța românească ne face criminali în serie pe toți. Criminali de spirit, de viitor.
Un ultim gând . Postarea unei fotografii de-a ta cu cel pe care îl plângi este la fel de egoistă sau macabră ca și cum ți-ai face selfie la sicriu. Este despre tine, nu despre persoana pe care o plângi. Am făcut același lucru și eu o dată și mi-a fost jenă de mine când mi-am dat seama că m-am lăudat pe mine făcând asta, nu am onorat omul celălalt.
Respectă-te, națiune.
Foto: caglecartoons