La perete sau la zid.

1992, undeva în Dorobanți, în spatele unui bloc, într-un părculeț cu două leagăne, un balansoar, un bătător de covoare, un perete-spate al unei case și vreo două-trei balcoane de case cu un singur etaj, cu rufe puse la uscat.

Era sâmbătă, 29 august. Adică azi. Dar, cu 26 de ani mai devreme.

Ne hotărâsem de cu o seară înainte de ceea ce urma să facem și abia așteptam. Pentru că era ceva cretin la acea oră. Ar fi fost considerat cretin pentru orice spate de bloc din țara asta, darămite pentru un cartier atât de liniștit și puțin snob, așa cum era Dorobanțiul în acei ani.

Cred că asta ne-a plăcut cel mai tare atunci, că o să deranjăm, că o să facem lumea să iasă la geamuri, să se oprească din plimbarea lor de amiază.

Aveam păr lung, toți blugii tăiați până la genunchi, scriși peste tot cu carioca. Metallica, Over Kill, Anthrax, Slayer, Alice Cooper, Skid Row sau Testament erau print-ul picioarelor noastre. Între toate, cu o grafică asemănătoare celor de mai sus, scria și Kronoss. Așa se numea trupa noastră atunci.

Aveam walkman și făceam schimb de casete audio. Aveam căști proaste, dar urechi bune, atente la orice detaliu auzit printre fâșâitul benzii tocite al casetelor.

Aveam două boxe mari, împumutate de la un prieten, un set de tobe de la o magazie de casat instrumente, o chitară fabricată de cineva, iar eu mă amplificam pe un casetofon Philips, cu mufă cu cinci picioare(câți mai știu ce înseamnă asta acum…?:).

Aveam o cameră video vhs cu care filmam tot ce făceam. Asta s-ar fi numit acum vlog. Atunci se numea joacă, distracție. Ceva ce nu putea fi vândut sau cumpărat de nimeni.

Aveam câteva piese scrise și aveam entuziasm. Uriaș. Aveam nebunie. Cu nemiluita. Aveam curaj. Cu carul. Aveam încredere. Cu sacul. Și aveam speranță, aveam nepăsarea de ce spun ceilalți. Cu infinitul. Le am și le avem și acum. Viața nu le consumă, doar le schimbă dozele.

Era 5 la amiază când ne-am pus astea câteva scule și un mixer, tot de la casat, pe doi buteci de lemn, care erau prima noastră scenă al primului nostru concert organizat de noi. Nu știa nimeni din jur, nu se aștepta nimeni. Acum, asta s-ar fi numit flash-mob.

În spatele blocului, fără să anunțăm pe avizierul blocului, am ocupat parcul! Eram eroi la doar 16 ani!

Cu spatele la peretele unei case, pe care scria tot numele trupelor de pe blugii noștri, am pornit microfoanele și boxele. Eram la perete, dar trăiam ca și cum lumea ne punea la zid.

Am început să cântăm fără să ne intereseze dacă se oprește cineva să ne asculte. fără să așteptăm aplauze. Era despre noi, pentru noi, fără să așteptăm nimic la schimb. Doar să ne privim între noi și să fim mândri de noi că am făcut ceva cu trupa noastră!

La mixer stătea vecinul meu de bloc, Vlad. Acum toată lumea îl știe de Vlase, de la Zob. Câțiva ani mai devreme, cântam împreună piese de Beatles ba acasă la el, ba la mine și la fratele meu, Răzvan. Mai târziu, repetam împreună în acealași beci de casă, eu cu Vank, el cu Zob.

Ne-am cântat piesele ca și cum eram pe stadion. Vecinii noștri ieșeau câte unul-doi la geamuri, alții se opreau din mers, în dreptul intrării parcului, iar balcoanele din casele vecine cu parcul s-au închis pe rând. Prietenii de la celelalte scări de bloc erau și ei acolo și se bucurau de actul nostru inconștient.

Nu s-a aplaudat. Nu ne-a sunat nimeni să ne invite la vreo emisiune sau să vorbim despre viitorul nostru. Nu a venit nimeni să ne ceară autograf. Nu făcea nimeni poze sau live de-acolo și nici telefoanele fixe nu cred că s-ar fi auzit pe gălăgia aia, oricum. Habar n-aveam despre ce înseamnă toate astea. Cântam pentru noi. Dar să știe și alții că, acolo, în sectorul 1, în spatele unui bloc, sunt niște băieți care se joacă altfel, care pot deranja vecinii într-un mod nou, chiar dacă, în afara acelei amieze, eram foarte respectuoși și politicoși.

Imagini video de la actul nostru de constituire al unor băieți care vor să fie altfel decât alții sunt în documentarul nostru, „VUNK – Jur să spun adevărul”. Poza ce însoțește articolul este o captură din documentar, cu acea cameră vhs care imprima cu tot cu dată și oră. În imagine sunt Nicu la tobe, Vlase la mixer și cu mine.

Mai devreme, până să scriu articolul ăsta, am pus pe fb postarea despre Beatles în care spuneam că tot pe 29 august ei țineau ultimul lor concert. În aceeași zi, în ani diferiți, la jumătatea distanței în timp dintre 1966 și 2018, ei țineau ultimul lor concert, noi pe primul. Nu este nicun semn și nicio reîncarnare artistică, este doar bucuria și confirmarea personală că ai nevoie să-ți găsești idoli în care să crezi, când îți găsești în suflet o pasiune atât de mare încât să vrei să afli și alții despre ea. Ei îți vor influența și estetica alegerilor de mai târziu, dar și cum îți construiești drumul.

Este 29 august. Parcul acela, acum, este un loc în care se aruncă gunoiul. Nu mai este parc pentru copii de mult timp, pentru că unii au încercat să construiască un bloc în locul lui.

La alte scări de bloc, copiii caută netul mai bun, pentru a putea vedea cum se distrează alții în locul lor. Pe vecini nu-i mai deranjează decât alți vecini când parchează prost. În alte locuri, alții fac lucruri pentru a fi aplaudați, pentru a fi vizualizați de cât mai mulți, pentru a face doar bani.

Încă mai am casetofonul acela și casetele audio de atunci și, încă, ne simțim de multe ori puși la zid.

 

Leave a Reply