Heart-ificii pe tavan.

Pentru că nu te ştiu, o să îmi imaginez că eşti perfectă. Iar tu, pentru că nu mă ştii, o să-ţi imaginezi că eu sunt ideal. Stăm faţă în faţă şi ne strângem mâinile făcând cunoştinţă. Nu ne spunem numele, pentru că asta nu spune nimic despre noi, din ce am vrea să auzim. Ne spunem aşteptările. Reciproc. Actualizate. Dacă ne-am fi întâlnit două-trei relaţii mai devreme, ne-am spune cu totul altceva acum. Şi poate nu ne-am fi strâns doar mâinile respectuos şi precaut, ci ne-am fi strâns în braţe. Dar ne-am schimbat. Şi o facem chiar şi acum sub ochii noştri şi peste aşteptările noastre.

Eu arăt aşa cum mă văd eu în oglindă. Tu mă vezi aşa cum ai vrea să arăt în poza noastră cea mai frumoasă. Eu nu ştiu a câta poză este pentru tine. Poate şi asta ar fi trebuit să ne spunem la început.

În ochii tăi văd cum nu te-au iubit ceilalţi dinaintea mea. Eu, în zâmbetul meu, ţi-arăt de ce nu le-am iubit de tot pe cele dinaintea ta.

Cumva, am ajuns ca, simultan, noi să ne întâlnim în acelaşi moment în care trebuie să o luăm de la capăt. Tu eşti începutul meu preferat acum, iar eu al tău. Am fost vreodată pregătiţi să facem asta? Avem toate rănile linse, vindecate şi gata de „luptă” din nou? Ce începem acum împreună am făcut-o şi altă dată cu altcineva şi-am fost puşi la podea. Şi sunt sigur că şi tu spuneai la fel, că niciodată n-o să mai laşi atâta loc în tine cuiva. Tot locul.

Mă intrebi: o să mă iubeşti ca şi cum n-a mai existat nimeni înaintea mea? Nu o să vezi în mine tot ce nu au fost celelalte? Îţi răspund că o să încerc. Pentru că ştiu că şi tu ai face la fel. Arată-mi ce nu am văzut la celelalte şi o să îţi dau ce nu ai primit de la nimeni. Şi tu ai face la fel. Făra să vrei, fără să vreau.

Stăm faţă în faţă şi ne spunem că trebuie să fim umăr lângă umăr. Umăr în umăr. În braţe, până când umerii se iubesc mai tare decât noi. Atunci noi îi vom urma. Aşa facem tot timpul. Suntem mereu ultimii. Mai întâi se iubesc privirile, apoi întrebările, apoi buzele, mâinile care trag de noi, parfumurile între ele, visele noastre mari exprimate prudent, umerii, vocile. La urmă, după ce totul este cucerit, vin şi sufletele noastre care, în acele momente, nu au nici tavan, nici acoperiş. Pentru că în momentul ăla ţi-aş strânge în braţe chiar şi umbra…

Şi o luăm de la capăt cu întrebarea pe care ne-o punem singuri şi la care răspund ceilalţi: „poate de data asta o să fie cel mai bine?”. Niciun răspuns nu este corect. Dar nici nu este greşit. În dragoste, orice-ai face sau ai zice din suflet, nu poate fi greşit. Poate fi dureros. Dar nu greşit.

Şi tot în dragoste există un singur început. Cu mai multe finaluri. Pentru că prima dragoste, de fapt, nu se iartă niciodată. Dragostea din tine nu se iartă pe ea însăşi că nu a nimerit persoana cea mai potrivită chiar de la prima încercare. Dar tu o ierţi, pentru că toate au fost potrivite pentru tine în acel moment şi toate te-au ajutat, te-au „antrenat” pentru următoarea. Chiar dacă asta înseamnă, câteodată, să-ţi sigilezi sufletul din ce în ce mai tare, să-l securizezi să nu mai ajungă oricine la el.

Dar într-o zi, sufleteşte, cifrul tău secret va întâlni seiful cel mai bogat. Şi vei şti că până atunci, toate celelate încercări au fost doar nişte spargeri sau tâlhării. De inimi. Iar ziua aia este ziua în care uităm ce n-am avut şi ce n-am fost cu cei şi cele dinaintea noastră.

Eu sunt tot ce tu n-ai…