Fuck the world show.

Este 13 octombrie. Acum 25 de ani, chiar în această zi, aveam primul nostru concert pe bilete.

S-a ținut la Teatrul „Ion Creangă” și a fost un concert pe care l-am organizat noi împreună cu prietenii de la trupa Zob. Inițial, trebuia să se țină pe 9 octombrie, adică într-o duminică, dar l-am amânat puțin. Nu mai știu de ce.

A fost într-o joi. Concertul nostru aniversar de 25 de ani este pe 16 octombrie, la Sala Polivalentă  și pică într-o miercuri. Mașina timpului nostru face ca, astfel, tot drumul înapoi să se întâmple într-o miercuri spre joi.

25 de ani au trecut într-o noapte. Cam atât de scurt pare că trece totul când faci doar ce-ți place.

Poate nu este întâmplător nici că numele teatrului unde am avut noi primul concert este al celui mai mare povestitor român, pentru că și noi căutăm să spunem povești atunci când cântăm.

Îmi plac cuvintele și jocurile de cuvinte îngrozitor de mult și cu toate astea nu știu ce cuvinte să aleg și în ce ordine să le pun ca să descriu emoțiile pe care le am în această perioadă și pe cele pe care le voi avea miercuri seară. O să opresc timpul în loc. Promit.

Este pentru prima dată când fac publice o parte din înregistrările demo-ului nostru din 1994, dar acum cred că este cel mai potrivit moment pentru a împărtăși autenticitatea spiritului nostru. Sunt două piese, unul în limba română („Ce cred”) și celălalt în engleză („The Friend”), înregistrate în acei ani în studiourile Radio Difuziunii Române.

 

O să las aici și un fragment despre momentul din 1994 din cartea care se va lansa în aceeași seară, „Deja VU – 25 de ani de VUNK”, împreună cu noul nostru album, „Domnul Portocaliu și Mașina Timpului”:

„În octombrie, împreună cu prietenii de la Zob, ne-am gândit că dacă tot nu ne cheamă nimeni să cântăm pe nicăieri, să ne facem noi concertul nostru.

L-am căutat pe Andi din capătul străzii și l-am rugat să ne sponsorizeze un concert, adică să ne împrumute echipamentul de sunet, mixer plus boxe, și să plătească el chiria sălii unde vom cânta. Și a acceptat.

Am vorbit la Teatrul „Ion Creangă“ și am rezervat o seară pentru noi. Am făcut un afiș pe o hârtie A4, pe care am multiplicat-o la xerox.

„Terasa Ficus prezintă: Fuck the World Show“ – așa se numea spectacolul nostru.

Cu o noapte înainte, am mers și noi, și Vlase în Piața Romană să lipim colile A4 pe coloanele de la Romană și la stația de metrou. Acolo se adunau atunci găștile de rockeri și punkiști, adică publicul pe care îl căutam.

Cine știa cum se organizează un concert sau cum se face sunetul pentru un concert? Am stat o zi întreagă în teatru ca să facem ce cântam să sune cât de cât bine.

În timpul probelor de sunet ale celor de la Zob, țin minte că stăteam cu Alex pe rândul doi din sală și ne-am zis, văzând câte sunt de făcut pentru ca o trupă să sune cât de cât bine pe scenă: „E grea una d-asta.“

La ora concertului, am venit la colțul scenei și am tras cu ochiul pe după cortină. Era plin! Prieteni care abia intrau și veneau să ne salute spuneau că afară e și mai multă lume și că se lasă cu bătaie. Era primul nostru concert cu bilete, lumea nu știa ce cântăm și era ceea ce se cheamă sold-out.

Cam atât de însetată era lumea de trupe noi, de evenimente noi, de concerte, de muzică nouă, mai ales din zona rock, încât venise la un concert despre care aflase cu câteva ore înainte, unde cântau niște trupe pe care nu le auzise niciodată. Și mai era însetată de ceva, de acțiune sau de bătaie.

Tensiunea dintre cei care nu apucaseră să intre crescuse și ajunsese până în sală. A crescut pe perioada recitalului nostru și a explodat pe la începutul celor de la Zob, când niște scaune au luat foc.

Concertul a fost oprit și lumea evacuată. Pentru noi așa ceva era de neimaginat. În sensul cel mai bun! Să iasă cu bătaie, cu scandal, cu evacuarea sălii era cel mai punk lucru care se putea întâmpla. A fost botezul nostru, prima zi a următorilor cel puțin 25 de ani.

Bucuria s-a prelungit și a doua zi, când am văzut că scria în ziare despre concertul nostru. Reporteri de la Ziua, Tineretul liber sau VoxPopRock fuseseră la concert și scriseseră cronici despre noi.

„Concert ca pe vremuri“, „Vank a făcut Zob auditoriul și sala“, astea erau titlurile care anunțau ce se întâmplase cu o seară înainte.

Privind în trecut acum, dar și în perspectiva de atunci, a fost poate anul cel mai important pentru muzica românească a următorilor mulți ani, pentru că la multe scări de bloc se formau trupe, iar puștii începeau să simtă mirajul de a fi artist, chiar dacă la acea oră nu exista niciun canal real de afirmare pentru artiștii noi.”

Viața este frumoasă.

C.

 

Leave a Reply