Prima dată ne-am întâlnit într-o grădină. Erai îmbrăcată elegant, aveai o frunză pe tine. În loc de tocuri te-ai cocoțat pe două mere de lângă un copac.
Eu n-aveam frunză. Aveam sâmburii. Tu aveai și fructul, nu doar frunza.
Pe urmă ne-am întâlnit într-o peșteră. Nu puteam vorbi nici atunci și, ca la orice petrecere, am sprijinit amândoi un perete.
Ți-am desenat ceva cu dedicație cu o piatră ascuțită special pentru tine. Ți-aș fi dedicat un cântec, dar abia atunci se inventa prima formă de muzică. Bine, uite recunosc, m-ai inspirat să inventez muzica pentru tine. Am bătut un ritm în pietre. Dar a fost din tot sufletul.
Ne-am regăsit prin deșert. Te așteptam cu etaje subterane de comori și-am ridicat niște piramide. Erau inversul formei frunzei pe care o văzusem prima dată la tine.
Ne-am mai tot văzut, trecător. Am dat hărți Pământului ca să îți ofer un teritoriu, nu o casă. O epocă, nu o viață. O civilizație, nu o familie.
Am început să scriu cărți, să pictez, să sculptez memorabil, să construiesc orașe, doar-doar o să înțelegi că-mi place de tine și că mi-ar plăcea să vorbim. Am inventat instrumente muzicale să le pot atinge pentru că nu puteam să te îmbrățișez pe tine.
Ți-am trimis și scrisori, dar durau zile întregi până ajungeau la tine. Ce mai contau câteva zile pe lângă evoluția omenirii în sute de ani.
Am inventat curentul electric ca să-ți poți aprinde lumina când te machiezi și telefonul ca să te pot suna să-ți aud respirația.
Am inventat mașina și avionul ca să pot da ture prin fașa casei tale și pentru a-ți da un loc gratuit la business class. Ți-aș fi vorbit prin difuzoarele avionului și tu ți-ai fi pus căștile să asculți muzică. Am inventat-o pentru tine, mai ții minte?
Din întâmplare, am descoperit internetul ca să pot vedea ce faci mereu. Avem „pereți” diferiți acum, nu mai este ca la începutul nostru când împărțeam o peșteră.
În epoca de piatră eram doi oameni care încercam să comunicăm. Ne scriam ce simțim pe pereții unei peșteri.
În era comunicării, suntem doi oameni de piatră. Ne scriem pe „pereți” virtuali, fără să vorbim.
O să inventez o altă lume. O să păstrez grădina, pe tine și merele. Și o să schimb tăcerea cu liniște. Și n-o să-ți mai cânt în peșteră. O să te invit direct la dans.
Am păstrat amintire frunza aia de la prima întâlnire. Am pus-o în orice toamnă care își scutură frunzele după ce se înroșesc de timide ce sunt, de tăcută ce ești.
