Era prin 1999 cand mi-am dat demisia de la singurul loc de munca pe care l-am avut, vreodata. Lucrasem vreo 3-4 ani la ProTV, ca inginer de sunet, inca de pe vremea lui Canal 31, care atunci doar retransmitea CNN-ul american, aveau o telenovela argentiniana, un buletin de stiri si o transmisie sportiva, in special de baschet. Am fost printre primii 20-30 de oameni care au vazut cum se naste postul de televiziune care este acum. Printre ei se mai aflau Andreea Esca, Andrei Boncea, Costi Mocanu, Andi Moisescu, care astazi sunt, oameni de baza ai trustului Pro. A fost o perioada foarte frumoasa pentru mine, dar simteam ca nu este de mine. Nu neaparat munca in sine, actiunea care o presupunea postul meu. Mai tarziu mi-am dat seama ca era vorba despre coproratizare, despre trust-ificare. Intr-o televiziune, inca, este o libertate de emotii, idei, intentii si mai multa variatie decat in alte domenii.
In timp, cunoscand personal o gramada de corporatisti si mergand in multe team-building-uri, ca invitati sa cantam, am avut cum sa observ si mai bine “afectiunile” celor mai multi “internati” intr-o corporatie, nu doar salariati.
Corporatiile mi par ca sunt ca o industrie de facut transplant de suflete. “Operatia” este simpla: ti se ia sufletul si nu ti se da inapoi nimic. Doar un salariu asortat cu niste taxe si asigurari medicale(de care sigur o sa ai nevoie….). Am vazut atatia oameni fara nicio bucurie in ceea ce fac, care au uitat sa se distreze, carora le este teama sa se bucure sau care nu mai au timp sa faca asta… Nu vreau sa par naiv si nici vreun nebun care sa indemne oamenii sa isi lase serviciul si sa se distreze. Dimpotriva. Sunt pentru echilibrul firesc: cu cat muncesti mai mult, cu atat fa-ti timp sa te distrezi la fel de mult. Orice ar insemna asta, plecat din oras, din tara, mers la filme, betii, sport, etc…
De fiecare data cand ii vad, cand ii “citesc” pe ei toti, pe cei-care-nu-au-bucurie, imi vine in minte intrebarea care ni se punea cand eram mici: “Tu ce vrei sa te faci cand o sa fii mare?”. Asta vroiau sa se faca? Niste oameni tristi, stresati, obositi, tematori….?
Prea putini sunt cei care isi iau in serios ce spun in copilarie. Iar eu sunt sigur ca acolo este “tratamentul” pentru toate bucuriile noastre, in copilarie….
Copilarie si corporatie incep si se termina cu aceleasi litere, dar in mijlocul primei traieste sufletul nostru. In celalalt, este doar un angajat…