Ce-a fost mai întâi: Oul sau Zeul?

Într-o săptămână în care un film românesc a luat Ursul de Aur și am văzut că, încă,  sunt români care nu pot ieși din peșteră, luând în râs o astfel de performanță, eu am fost să văd filmul ‘The Shape of Water”, al lui Guillermo del Toro.

Aflați în Cluj pentru concertul de la Polivalentă de cu o seară înainte, în 23 februarie și având zborul spre bucurești în seara de 24, împreună cu restul trupei ne-am suit în taxi și am mers la mall, să vedem un film, într-un prânz de sâmbătă.

„The Shape of Water” este un film pe care îl așteptam să-l văd de când am văzut trailerul acum câteva luni, pofta fiindu-mi amplificată și de toate discuțiile apărute în jurul filmului în toată perioada asta.

Probabil, este un film conceput pentru a lua premii, multe premii, pentru mine întrând în aceeași categorie, ca emoție și mod de a povesti, cu The Artist, Birdman sau chiar și A Beautiful Mind sau The Legend of 1000.

Evdient, poate doar pentru mine este o legătură între filmele de mai sus, pentru felul în care, totul se învârte în jurul unor oameni fragili, cu potențial de a fi ignorați de societate, inadaptați(chiar bolnavi, în cazul matematicianului jucat de Russell Crowe), cu un univers interior extrem de puternic emoțional, dus până la modul de avarie, pentru a-și găsi liniștea.

Michael Keaton se exprima prin replicile piesei de teatru, artistul Jean Dujardin comunica prin scrisul tipic al filmelor mute, Russell Crowe prin numere, Tim Roth prin muzică, iar Sally Hawkins prin semne. Aceasta din urmă joacă rolul Elisei, o femeie mută, dar care aude și care comunică doar prin semne.

Deși tot filmul duce la o poveste de dragoste dintre un om și o creatură, un zeu al apelor, asta este doar un pretext. Așa și este începută, rapid, puțin „servită”, te trezești cu ea în brațe și trebuie să o ții tot filmul, nefiind construită cu prea multă emoție. În schimb, ni se dă un ou și simbolul lui, adică începutul a orice, cel care aduce viață, între ei și în ei, în cazul de-aici. Oul fiert, pe care Elisa, personajul principal îl decojește și i-l dă creaturii din apă, devine un ritual pentru cei doi și vine și el cu simbolul cojii tari, care ascunde un suflet moale, scutul care ascunde puritatea.

Poate lecția pe care regizorul vrea să ne-o predea este despre dragostea adevărată, aceea fără cuvinte, doar din priviri, din limbajul corpului. Este o dragoste interzisă, neînțeleasă(chiar și din punct de vedere anatomic), totul plutind pe tot felul de ape: din bazin, din cadă, din ploaie, din port.

O altă idee interesantă este și că pentru perioada în care se întâmplă filmul, anii ’60, ani în care negrii și homosexualii erau foarte marginalizați, excluși de multe ori din societate, singurii care traduc ce spune Elisa și care o înțeleg și astfel devin voci importante, principale, sunt o femeie de culoare și un homosexual.

Tot filmul pare că se întâmplă sub apă, de la coloristica aleasă chiar și pentru faianța din casă, mijloacele de transport, pereții clădirilor, uniformele de serviciu, până la design-ul apartamentului al cărui geam principal este ca geamul-hublou al unui submarin din Jules Verne.

Muzica este superbă. Alexandre Desplat a scris o muzică ce aduce a cea din „Hugo” sau temele lui Charlie Chaplin. Sound-ul temei principale care este un mix de tonuri dintre un fluierat(chiar al regizorului) și ceva ce aduce a theremin, accentuează și mai tare un sunet din adâncuri.

The Shape of Water este un basm, poate fi și „Luceafărul” și ‘Frumoasa și Bestia”, are o poveste spusă frumos. Dar tot e ceva ce mi se pare că nu este dus până la capăt sau poate că nu este început așa cum mi-ar fi plăcut mie. Este făcut să fie un film mare și undeva mi-e ciudă că nu-l pot simți așa. Deși este un basm, finalul este pe dos față de genul Disney. Nu vi-l spun. Însă, este frumoasă soluția și cum este spusă, cum este găsită.

Sunt un pasionat de filme și de povești. Sunt subiectiv și iau foarte personal fiecare film, teatru sau carte. Din același motiv, că îmi plac poveștile, nu-mi plac foarte multe filme românești premiate, pentru că nu spun o poveste, ci spun o știre foarte lungă. Însă, performanța pe care o fac regizorii români și casele de producție, să câștige respectul față de România, respect de care ne bucurăm cu toții când mergem prin vacanțe la Cannes, Veneția, Berlin etc. este doar de aplaudat.

Să jignești creația unui regizor, așa cum s-a întâmplat zilele trecute, care mai este și premiat pentru ea, pentru că nu-ți place ție genul ăsta de film, este ca și cum i-aș înjura eu pe campionii la judo, pentru că îmi place tenisul.

Suntem în ape tulburi cu mentalitatea pe-aici prin țară, mai avem până să ajungem la mal cu toleranța, cu răbdarea de a ne spune o părere, cu efectul pe care îl crează cuvintele pe care le spunem și tonul lor.

În lumina asta, povestea unor suflete care nu vorbesc, ci doar își trăiesc povestea de dragoste pică foarte potrivit. Fără să fi văzut filmul românesc premiat la Berlin, „Nu mă atinge-mă”, cred că el se aseamănă cu „The Shape of Water”, prin „perversitatea” relației sexuale din film, care poate duce chiar și spre zoofilie. Diferența este că, dacă ar fi să le traducem în genuri muzicale, al nostru este un cântec hip-hop, iar al lor este o simfonie.

Foto: digitalspy.com