4. Era miercuri spre joi seara

de Irina Nocivin

Era miercuri spre joi seara. 8 fara 10. Cuvintele ei inca ii ramasesera imprimate in minte, repetandu-se obsesiv pana incepusera sa isi piarda sensul. 8 fara 10. Era ca un copil mic care tocmai invatase un cuvant nou si il relua cu vocea mintii o data, de doua ori pana cand capul incepu sa ii vuiasca.

Ma iubesti? Da.

Cat? 8 fara 10.

O privea usor nedumerit, usor amuzat. Ii era neclar ce a vrut ea sa spuna cu acea expresie neobisnuita. Era fascinat de zambetul ei siret, de unghiul intors al buzelor care ii imprima o atitudine ironica si nepasatoare. Acest fel de raspuns o caracteriza perfect. Excentric, spus cu un ton jucaus, cu ochii atintiti la el pentru a ii studia reactia. Ii placea sa il lase fara replica, sa il uimeasca prin mici gesturi neobisnuite, iar el se lasa prins in acest vartej al ei. O urmarea cum gesticuleaza, cum se agita si se precipita la fiecare cuvant, la fiecare intamplare povestita. Si cum il urmarea curioasa cu ochii, cum ii astepta reactia il facea pe el sa o fixeze la fel de fascinat pana cand totul devenea un dans reactie-reactie in care ajungeau sa se citeasca doar din priviri, sa caute emotiile in mici gesturi abia schitate.

De ce tocmai 8 fara 10? Ce inseamna?

Eu stiu…sa-ti spun, sa nu-ti spun? si din nou acel zambet ironic ii inflori in coltul buzelor. E ceva personal si mi-am adus aminte abia acum cateva zile cand ma uitam la ceasul de pe birou. O amintire, asa, pe jumatate uitata care brusc a aparut in mintea mea. Ma uitam la ceas, 8 fara 10, si nu imi era clar de unde, in ce fel imi e familiara aceasta ora. Uitandu-ma in continuare, imaginea acelor imi intiparea in minte o senzatie placuta, ca si cum am descoperit in fundul unui sertar ceva drag, ceva demult uitat.

Si deodata am realizat de ce imi e asa de draga ora asta. Cand eram mica plecam de acasa cu parintii aproape in fiecare dimineata la ora 8 fara 10. Si intotdeauna o auzeam pe mama spunand: “8 fara 10! Vai ce mult e!”. Tot auzind cuvintele astea, am inteles eu la un moment dat ca “8 fara 10” ar fi ceva mult, de nemasurat, de necuprins. Eram tare mandra de descoperirea asta si cand mama m-a intrebat daca o iubesc i-am zis fericita ca: “Da! 8 fara 10!”.

Acum cand mi-am reamintit de copilaria asta prima persoana la care m-am gandit ai fost tu.

Se uita la mine rabdatoare, asteptandu-mi reactia. Era schimbata intr-un fel. Zambetul ironic disparuse, si ramasese doar privirea cautatoare, usor speriata si nesigura, care ma cuprindea si ma invartea in tacerea asteptarii. Din nou ne citeam din priviri, dar era ceva nou si neobisnuit, ca si cum am fi fost doi dansatori care uitasera pasii sau ii invatau acum pentru intaia oara. Si deodata am regasit-o exact cum o stiam. I-am zambit.

Stii ceva?

Ce? mi-a raspuns si zambetul strengaresc i-a reaparut pe buze.

Te iubesc.

Da? era din nou a mea, cea pe care o stiam.

Da. 8 fara 10.

Leave a Reply